Meditatie - 31 octombrie 2009

[altmariustotal ortodox]

Meditaţie-Sâmbătă din săptămâna a XXX-a de peste an
Isus, în evanghelia de astăzi, ne precizează un aspect al sfinţeniei la care nu ne gândim în mod spontan: pentru a urca spre sfinţenie, trebuie să coborâm.
Ascultând proclamaţia lui Paul: „În toate aceste lucruri suntem mai mult decât învingători”, ne-am putea gândi, în mod natural, la un drum spre glorie, la un drum în urcare. Şi este corect. Dar Isus ne spune că această cale ascendentă în realitate se parcurge mergând în coborâre: mergând spre ultimul loc, alegând ultimul loc. Şi acest lucru este, în acelaşi timp, liniştitor, dar şi exigent. Este liniştitor deoarece nu ni se cere să urcăm trepte foarte înalte, de a ne asemăna cu alpiniştii care urcă pe vârful Himalaya servindu-se de mijloacele cele mai perfecţionate şi după un antrenament extrem de dur. Ni se cere doar să mergem cu umilinţă cât mai în jos posibil. Cine nu este capabil să meargă spre ultimul loc? Întotdeauna este uşor acest lucru pentru oricine.
Dar, pe de altă parte, noi ştim că este vorba despre o exigenţă foarte mare, o dificultate foarte mare pentru amorul nostru propriu, pentru orgoliul nostru, care nu cedează uşor la rangul pe care pretinde să-l aibă. Noi tindem mai degrabă spre un loc care să fie măcar puţin mai înalt decât acela ce ne este rezervat.
Isus ne propune un raţionament conform mentalităţii noastre: dacă tu ocupi un loc mai bun decât acela la care ai dreptul, rişti să fii umilit; dacă, în schimb, ocupi un loc inferior, vei fi înălţat.
Situarea de la sine pe ultimul loc este, desigur, un lucru dificil pentru amorul propriu, dar este calea cea mai sigură pentru a fi înălţat. Este exigentă, dar Isus ne ajută să vedem ceea ce este simplu şi ceea ce ne aduce pacea. Nu trebuie să ne facem vise extraordinare, nici măcar de sfinţenie, ci să mergem în umilinţă, recunoscând că suntem slabi, imperfecţi, nesupuşi glasului lui Dumnezeu şi să nu ne descurajăm, ci să-l lăudăm încă şi mai mult pe Domnul pentru bunătatea şi milostivirea sa; aceasta este calea în coborâre care ne ajută să urcăm spre el.
Avem, deci, două perspective care trebuie să fie puse împreună: o perspectivă grandioasă care corespunde chemării lui Dumnezeu, care ne vrea sfinţi, imaculaţi, fără pată şi fără zbârcitură, cum le scrie Paul efesenilor în privinţa Bisericii, mireasa strălucitoare pe care Cristos vrea s-o prezinte Tatălui, şi o perspectivă de umilinţă, de simplitate, de abandonare încrezătoare, proprie copiilor care nici măcar nu se gândesc la primele locuri, dar acceptă să rămână pe ultimul, până când Tatăl nu-i va invita să urce alături de el.
Să-i cerem Mariei să ne înveţe drumul adevăratei sfinţenii, ea, care a ştiut să unească extraordinarei mărinimii şi generozităţi pe care Magnificat ne-o revelează o umilinţă încă şi mai mare, o simplitate ce ne umple de admiraţie.