Karol Wojtyła în amintirile cardinalului Parolin şi ale patriarhului Bartolomeu

[altmariustotal catolic]

Din ediţia specială a L'Osservatore Romano pentru centenarul naşterii lui Karol Wojtyła preluăm textele articolelor cardinalului secretar de stat Pietro Parolin şi al patriarhului de Constantinopol, Bartolomeu.

O fereastră deschisă spre lume

Se întorsese în Vatican când lipseau puţine zile până la împlinirea vârstei de şaptezeci de ani. Eu, de cealaltă parte a oceanului, mă gândeam la ceea ce tocmai se întâmplase, o experienţă cu adevărat unică, aş simţi să o definesc "tulburătoare" din punct de vedere uman şi spiritual, pentru mine şi pentru milioanele de credincioşi întâlniţi de-a lungul parcursului care l-a făcut practic să atingă, într-o săptămână, întreaga geografie a "ţinutului vulcanilor".

Ciudad de Mexico, 1990. Şi atunci era luna mai. Acolo încep amintirile mele cele mai personale despre sfântul Ioan Paul al II-lea, pe care l-am salutat rapid cu câţiva ani înainte în timpul vizitei la Academia Ecleziastică Pontificală. Încheiase a 46-a călătorie apostolică a sa în străinătate, în pregătirea căreia şi în desfăşurarea căreia am fost implicat direct ca secretar al Delegaţiei Apostolice din Mexic. Aceeaşi ţară care, în ianuarie 1979, a constituit prima verigă din acel inimaginabil lanţ de itinerare apostolice prin lume întreprinse de papa "chemat de foarte departe", care a reuşit să se apropie de orice distanţă. Nu numai de cele kilometrice.

În acele timpuri, Mexic, deşi are 95% din populaţie catolică, mariană, cu fervoare prin prezenţa Sanctuarului Stăpânei Noastre de Guadalupe în capitală şi a altor numeroase locuri de cult dedicate Preasfintei Fecioare în tot teritoriul, păstra o constituţie laicistă, care nu recunoştea Bisericii dreptul de a exista şi ajunge chiar să interzică funcţiunile religioase în public.

Însă Ioan Paul al II-lea n-a venit ca politician în căutare de acorduri, deşi carisma sa şi "avântul" său au favorizat în anii care au urmat imediat după transformarea politicii guvernului în materie religioasă şi stabilirea de relaţii diplomatice cu Sfântul Scaun, în favoarea cărora a lucrat îndelung şi cu tenacitate delegatul apostolic de atunci, monseniorul Girolamo Prigione. Dimpotrivă, s-a prezentat ca pelerin în căutare de credinţă. La ceremonia de bun-venit în aeroport a spus: "Domnul, stăpân al istoriei şi al destinelor noastre, a stabilit ca pontificatul meu să fie acela al unui papă pelerin al evanghelizării, pentru a parcurge căile din lume ducând în fiecare loc mesajul de mântuire". Puţin după aceea a reafirmat conceptul, prezentându-se ca "pelerin al iubirii şi al speranţei, cu dorinţa de a încuraja energiile comunităţilor ecleziale, pentru ca să dea roade îmbelşugate de iubire faţă de Cristos şi de slujire faţă de fraţi".

Cred că se pot condensa aceste cuvinte într-unul singur: misiune. Pentru el nu era o opţiune preferenţială, ci o exigenţă evanghelică. A ieşi din noi pentru a ne redescoperi pe noi înşine, a ne pierde pentru a ne regăsi: asta învaţă Învăţătorul. Însuşi numele pe care l-a ales de pontif purta imprimat numele primului mare misionar, Paul din Tars. Asemenea lui, a primit chemarea de nesuprimat să dilate uşile casei pentru a face să se simtă acasă pe oricine ajungea acolo: casa lui Dumnezeu cel viu este destinată marii familii umane. Nu numai atât, ci ca apostol al neamurilor, nu se cruţa, făcându-se totul pentru toţi pentru a deveni părtaş cu ei (cf. 1Cor 9,23).

A lăsat în mine o impresie de neşters şi inspiratoare truda pe care şi-o lua asupra sa pentru a fi fidel celor două întâlniri prevăzute în fiecare zi, una dimineaţa şi una seara, în diferite părţi ale Republicii, respectiv cu celebrarea sfintei Liturghii şi a unei liturgiei cuvântului. Şi cu acel umor fin care-l caracteriza, motiv pentru care într-o dimineaţă, salutând ca de obicei zecile de mii de persoane care "asediau" zi şi noapte sediul nunţiaturii apostolice în timpul şederii sale, rugându-se şi cântând, a spus (cu referinţă la faptul că în seara aceea nu se va întoarce în Ciudad de Mexico aşa cum făcea în celelalte zile): "Astăzi vă dau vacanţă: odihniţi-vă un pic!".

Astfel, îşi crea tot mai mult drum în mine acel "Deschideţi uşile lui Cristos": nu era numai un îndemn curajos, cât mai ales conştiinţa că nu se putea fi Biserică decât deschizând cu adevărat uşile casei pentru Domnul şi, cu el, pentru toţi fraţii şi surorile creaţi după chipul său. Un anunţ dăruit imediat lumii, de la inaugurarea pontificatului şi de la prima enciclică, dedicată Răscumpărătorului omului şi totodată omului, văzut drept cale a Bisericii.

Iată că serviciul diplomatic, în care făceam primii paşi, deschidea orizonturi mai ample: nu cerea numai să ducem în atenţia altuia propriile motivaţii legitime, ci să deschidem, nouă mai întâi şi tuturor, uşile casei, în numele lui Isus. Era vorba de a trăi misiunea diplomatică amintind că substantivul precede şi motivează adjectivul. Era vorba de a primi un adevăr splendid: acela de a nu fi străini în nicio ţară, aşadar acasă peste tot. Nu numai pentru că pe glob catolicii sunt peste tot, ci mai ales pentru că în om, în fiecare om, este Cristos care bate cerând să se deschidă o uşă.

Astfel reapar în amintire gesturi noi cu gust evanghelic antic, semne, imagini de neşters: graniţe trecute, întâlniri ecumenice, interreligioase, sociale, istorice. O Evanghelie a vieţii declinată la singular şi la plural: Evanghelia vieţilor, multe, foarte munte (cine a întâlnit mai multe în ultimele decenii?), toate preţioase, unice, îmbrăţişate de un zâmbet care a iubit frumuseţea mereu, atunci când se distingea clară pe vârfurile din Valle d'Aosta şi când zăcea, ghemuită şi în dureri, într-un pat de spital. Nu este o întâmplare că papa cel mai suferind pe care mass-media ni l-au arătat a fost şi papa tinerilor, cărora la 15 aprilie 1984, cu ocazia primei Zile dedicate lor, le-a adresat o frază memorabilă: "Merită să fii om, pentru că tu, Isuse, ai fost om!".

Roma, 2005. De la acele opt zile de neuitat în Mexic trecuseră 25 de ani. Traversasem şi eu oceanul, ajungând între timp în Curie. În primăvara acelui an, de la ferestre vedeam râuri de oameni îndreptându-se, între rugăciuni şi cântări, spre cel care, introducând Biserica în al treilea mileniu, a vorbit despre noua primăvară a Duhului. Oameni care veneau din toate părţile pentru a recompensa vizitele papei pelerin. Familia creştină şi umană se aduna în jurul tatălui, fratelui, prietenului. Atâtea limbi exprimau acelaşi afect faţă de papa misionar care a parcurs planeta pentru a aminti tuturor demnitatea fiecăruia.

În limba creştină misiune rimează exact cu comuniune. A învăţat asta Conciliul al II-lea din Vatican, amintind că Biserica, esenţialmente, este comuniune în sine şi misiune pentru alţii. Itinerantul Ioan Paul al II-lea a fost mai întâi tânăr părinte şi după aceea fiu bătrân al Conciliului, road map pentru Biserica din timpul nostru. Şi iată-ne aici, toţi strânşi în comuniune în jurul papei misiunii, în acele prime zile din aprilie, în zilele sale pascale. Priveam la Răstignit şi la crucea sa, adunaţi ca Maria şi Ioan la picioarele lemnului, pentru a forma o familie. Am înţeles că acele nume care i se potriveau: Maria, a cărei iniţială era sub crucea stemei sale, fiind mai bine imprimată în acel Totus tuus al inimii; Ioan, evanghelistul icoană a comuniunii, prim nume al unui papă fidel lui, pentru că a fost părinte al întregii familii umane.

Ultima imagine este când se arată la fereastră spre Piaţă, în duminica de Paşte, gesticulând mut pentru ultima binecuvântare, aceea fără cuvinte, făcută cu viaţa. Cineva a scris că viaţa este o fereastră deschisă spre lume. Cred că acest lucru este valabil în mod special pentru papa născut în urmă cu o sută de ani. Îi mulţumesc din inimă pentru că a deschis atâtea ferestre şi spre lumea mea interioară. Şi pentru că a făcut să intre în ea Lumina lumii.

Pietro Parolin

***

Pentru dialog şi pentru demnitatea umană

Au trecut cincisprezece ani de la moartea papei Ioan Paul al II-lea, a cărui viaţă şi a cărui învăţătură au lăsat un semn de neşters în inima lumii şi în viaţa Bisericii. Cuvinte şi principii atât de îndrăgite de el - cum ar fi demnitate umană şi libertate, dreptate socială şi solidaritate, dialog şi mărturie creştină - au devenit axiome şi pilaştri ai slujirii sale ecleziastice şi pastorale.

Papa Ioan Paul al II-lea a articulat în mod elocvent convingerea sa că misiunea Bisericii este să elibereze omenirea de toate formele de oprimare. A desfăşurat un rol vital în dărâmarea zidurilor despărţitoare, care mult timp au închis Europa de est.

Din lunga sa slujire ca episcop de Roma s-ar putea aminti numeroasele vizite pastorale sau multele enciclice, s-ar putea sublinia contribuţia dată reformei dreptului canonic, dar s-ar putea evidenţia şi vasta inspiraţie şi influenţă avută în domeniile religiei şi chiar al politicii. În schimb preferăm să aducem atenţia asupra a trei date fundamentale în întâlnirile sale ecumenice cu Biserica ortodoxă şi în relaţiile sale fraterne cu predecesorul nostru, patriarhul ecumenic Demetrios, şi cu noi personal.

Începe un dialog: 30 noiembrie 1979

Papa Ioan Paul al II-lea a început o nouă tradiţie vizitând oficial patriarhia ecumenică puţin după alegerea sa. La Phanar, cu ocazia sărbătorii tronului Bisericii din Constantinopol, l-am întâlnit pe noul papă pentru prima dată în funcţia noastră de conducător al secretariatului personal al patriarhului ecumenic Demetrios, de venerată amintire.

La 30 noiembrie 1979, patriarhul şi papa au publicat o Declaraţie Comună anunţând instituirea Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic între cele două Biserici surori ale noastre. După primele contacte între predecesorii lor - papii Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea şi patriarhul ecumenic Athenagoras - care au început "dialogul de iubire", era timpul să înceapă "dialogul de adevăr" cu scopul de a depăşi neînţelegerile şi de a vindeca rănile trecutului pe drumul nostru spre unitate.

O declaraţie pentru creaţie: 10 iunie 2002

Iniţiativele ecologice ale Bisericii ortodoxe, demarate de patriarhul ecumenic Demetrios în 1989, de la alegerea noastră au fost duse înainte şi întărite, în special prin numeroase simpozioane internaţionale, seminarii şi întâlniri care continuă şi astăzi.

Simpozionul despre Marea Adriatică - întâlnire interconfesională şi interdisciplinară ţinută în vara anului 2002 - a tratat dimensiunile etice ale crizei ecologice şi s-a încheiat cu o istorică dumnezeiască liturghie în biserica "Sant'Apollinare in Classe" la Ravenna, la 9 iunie 2002.

În ziua următoare, la 10 iunie 2002, delegaţii au participat la ceremonia de încheiere la Veneţia, în magnificul Palat Ducal, unde a fost un alt moment istoric de însemnătate ecumenică şi ambientală. Am putut să ne punem în contact, cu o legătură satelitară, cu Ioan Paul al II-lea, pentru a semna împreună Declaraţia de la Veneţia, primul text comun în mod absolut al celor doi conducători ai creştinismului din Occident şi din Orient dedicat exclusiv problemelor ecologice, scoţând în evidenţă îngrijirea creaţiei ca obligaţie morală şi spirituală a tuturor persoanelor.

Aşa cum am declarat în acea zi, "omenirea are drept la ceva mai mult decât ceea ce vedem în jurul nostru. Noi, şi mai mult copiii noştri şi generaţiile viitoare, au drept la o lume mai bună, o lume scutită de degradare, de violenţă, de vărsare de sânge, o lume de generozitate şi de iubire".

O moştenire pentru veşnicie: 27 noiembrie 2004

Un al treilea moment crucial în relaţia noastră cu papa de venerată amintire a fost restituirea câtorva relicve sacre Bisericii de Constantinopol: o problemă importantă, şi totuşi delicată, pentru relaţiile dintre Bisericile noastre. În noiembrie 2004, rămăşiţele pământeşti ale sfântului Grigore Teologul (†390) şi ale sfântului Ioan Gură de Aur (†407) au fost restituite patriarhiei ecumenice.

Cei doi sfinţi au fost arhiepiscopi vestiţi ai capitalei prestigioase a Imperiului roman de Răsărit. Păstrate iniţial în biserica "Sfinţii Apostoli" la Constantinopol, relicvele au fost duse după aceea la Roma trecând prin Veneţia, lăsând o rană serioasă şi adâncă în istoria relaţiilor dintre creştini.

Rămăşiţele pământeşti ale sfântului Ioan Gură de Aur au fost aşezate în bazilica "Sfântul Petru"; cele ale sfântului Grigore Teologul a fost păstrate iniţial în conventul "Santa Maria in Campo Santo", însă, după aceea, au fost mutate în "Capella Gregoriana in San Pietro".

Relicvele au rămas acolo până la vizita noastră în Vatican în iunie 2004, cu ocazia celei de-a 40-a aniversări a întâlnirii istorice dintre Paul al VI-lea şi patriarhul ecumenic Athenagoras de venerată amintire, şi a celui de-al 8-lea centenar al celei de-a IV-a cruciade din 1204. În discursul său, papa Ioan Paul al II-lea a cerut iertare în mod oficial pentru evenimentele tragice din a IV-a cruciadă, lucru la care noi am răspuns cu o umilă cerere de restituire a relicvelor sacre ca "restaurare morală a moştenirii spirituale a Orientului şi pas semnificativ în procesul de reconciliere". La 27 noiembrie 2004, după celebrarea solemnă şi procesiunea condusă de papa Ioan Paul al II-lea la Roma, am readus relicvele sfântului Grigore Teologul şi ale sfântului Ioan Gură de Aur la casa lor în Noua Romă.

Probabil a fost unul din ultimele şi cele mai frumoase acte de caritate, precum şi unul din cele mai importante şi memorabile gesturi ecumenice ale bătrânului şi fragilului pontif, iubit frate al nostru în Cristos.

Bartolomeu

(După ediţia specială L'Osservatore Romano, 18 mai 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu