Ioan Paul al II-lea. Părintele Lombardi: "Un învăţător al popoarelor, un păstor al omenirii"

[altmariustotal catolic]

De M. Michela Nicolais

"Un învăţător al popoarelor", a cărui autoritate a contribuit la schimbarea istoriei Bisericii şi a lumii. Aşa afirmă părintele Federico Lombardi, preşedinte al Fundaţiei vaticane "Joseph Ratzinger - Benedict al XVI-lea", definindu-l pe Ioan Paul al II-lea, în centenarul naşterii sale, pe care papa Francisc îl va celebra la 18 mai cu o Liturghie în faţa mormântului său. L-am intervievat.

Dumneavoastă aţi trăit în slujba a trei papi, mai întâi ca director al Radio Vatican şi apoi ca director al Sălii de Presă a Sfântului Scaun. Ce amintire personală aveţi despre Ioan Paul al II-lea?

Am urmărit tot pontificatul lui Ioan Paul al II-lea. Încă de când eram un tânăr redactor de la Civilt? cattolica, m-a impresionat mereu angajarea şi atenţia pe care o punea în trăirea primei papalităţi non-italiene după atâtea secole. După aceea, când l-am însoţit mai de aproape drept colaborator al unor servicii în Vatican în 1991, la jumătatea pontificatului, am fost imediat impresionat de personalitatea sa foarte mare, de modul său de a acţiona în raporturile personale. Am avut senzaţia că mă află în faţa unui gigant, din punct de vedere spiritual şi uman, a unei personalităţi care avea să lase un semn profund în istorie. M-a impresionat profund prin autoritatea sa şi prin conştiinţa cu care ducea înainte misiunea sa, fidel profeţiei cardinalului Wyszinski: "Trebuie să însoţeşti Biserica în al treilea mileniu". Ioan Paul al II-lea avea un simţ foarte profund al istoriei: marele Jubileu al anului 2000 a fost pentru el aşa de important pentru că istoria omenirii întâlnea răscumpărarea lui Cristos, deci era corect să dea acestui eveniment o importanţă justă. Pontificatul său a fost nemărginit în timp: a fost ales când era foarte tânăr şi pentru el era confirmarea că a fost chemat să desfăşoare un rol extrem de important pentru aplicarea Conciliului, pentru a înfrunta problemele omenirii şi a depăşi marea diviziune a lumii în două blocuri, însă mereu într-o dimensiune de credinţă. Cealaltă trăsătură care m-a impresionat la Ioan Paul al II-lea este faptul că a fost un om al credinţei şi al rugăciunii. Nu avea nici cea mai mică îndoială cu privire la faptul că trebuia să trăiască vocaţia sa în faţa lui Dumnezeu şi într-un raport profund cu el. Este suficient să ne gândim la rugăciunea sa profundă, la intensitatea rugăciunii sale în faţa Preasfântului Sacrament de fiecare dată când, fiind în călătorie, intra într-o biserică. Meditaţiile sale poetice profunde despre "Tripticul Roman", în Capela Sixtină, când vorbea despre experienţa lui Dumnezeu ca "primul vizionar", nu erau cuvinte, ci experienţă trăită: Ioan Paul al II-lea simţea vocaţia sa în slujba Bisericii şi a omenirii, de desfăşurat constant sub privirea lui Dumnezeu şi chemat de Dumnezeu. Faptul de a fi suferit un atentat deja la începutul pontificatului este manifestarea că era în centrul marilor evenimente spirituale, al luptei dintre bine şi rău şi că viaţa sa era considerată un pericol de cel care se temea datorită slujirii sale aduse credinţei, libertăţii şi păcii din lume. Era conştient că are o mare responsabilitate istorică, dar trăită ca o vocaţie. Şi asta a provocat mereu în mine, ca şi în milioane de persoane din lume, admiraţie şi recunoştinţă.

"Nu vă fie frică", primele cuvinte rostite după alegerea la scaunul lui Petru. Karol Wojtyła a fost papa curajului, chiar şi în înfruntarea până la capăt, sub ochii lumii, boala pe care l-a dus după aceea la moarte. O mărturie a sa care pare să dobândească şi mai multă semnificaţie astăzi, în faţa pandemiei pe care o trăim...

Suferinţa a fost ceva ce l-a atins, cu atentatul, cu tumoarea la intestin care a fost apoi vindecată şi în ultimii ani cu Parkinsonul. Însă Ioan Paul al II-lea a fost mereu aproape de bolnavi. În vizitele pe care le făcea, chiar şi atunci când se simţea bine, voia să stea mereu cu bolnavii, să-l salute pe fiecare în parte, făcând să depăşească timpii şi programele stabilite. Timpul aşa de prelungit ca persoană bolnavă, în ultima parte a vieţii sale, a pus şi întrebări cu privire la faptul dacă în aceste condiţii putea să-şi desfăşoare bine slujirea. Însă eu cred că acesta a fost un element de măreţie al magisteriului său: într-un pontificat aşa de nemărginit, faptul că a existat un timp foarte amplu în care papa polonez a trăit infirmitatea nu era disproporţionat, ci proporţionat cu greutatea pe care suferinţa o are în experienţa umană. Foarte multe persoane din jurul nostru trăiesc o experienţă prelungită de boală. Toate acestea - pot da mărturie personal din mesajele pe care le-am primit - au provocat recunoştinţa infinită a nenumăraţi bătrâni şi bolnavi, întăriţi de faptul că papa era cu ei şi ca ei. Umilinţa sa şi curajul în trăirea suferinţei sub ochii lumii n-a fost niciodată o exhibiţie, ci a permis unei imense comunităţi să participe cu apropierea sa la suferinţa papei trăită în credinţă. Cele trei imagini de la Via Crucis în care Ioan Paul al II-lea îmbrăţişează crucea în faţa ultimelor staţiuni vor rămâne un semn de neşters în amintirea mea.

Ioan Paul al II-lea a făcut peste 100 de călătorii apostolice în jurul lumii şi dumneavoastră aţi fost alături de el. Ce anume purtaţi cu dumneavoastră, în mod deosebit, din acele călătorii?

Paul al VI-lea a inaugurat practica acestor călătorii apostolice, însă Ioan Paul al II-lea graţie forţei vârstei sale a făcut din ea una din cele mai importate căi ale slujirii sale aduse Bisericii universale şi vestirii evangheliei. În cele peste 100 de călătorii în străinătate, la care trebuie adăugate cele din Italia şi în Roma, n-a fost niciodată repetitiv: fiecare călătorie era diferită şi se prezenta drept ceva nou. Şi călătoriile care se prospectau mai dificile şi pe care el a voit oricum să le facă au fost, cum demonstrează faptele, o ocazie de har. Mărturia sa şi carisma sa în comunicare erau capabile să atragă oamenii din cele mai diferite colţuri ale lumii. Dintre călătoriile sale mi-au rămas imprimate mai ales cele petrecute în anii '90, după căderea zidului din Berlin, în ţările din Europa centro-orientală. Se arăta ca un "învăţător al popoarelor", cu o autoritate foarte mare: de fiecare dată vorbea unui popor diferit chemându-l la o vocaţie reînnoită în libertate, care venea din identitatea sa. Avea un simţ al marii demnităţi a fiecărui popor şi îl provoca să regăsească valoarea mărturiei sale istorice, religioase şi culturale. N-am văzut niciodată nici într-o persoană, nici în studiile mele, o personalitate aşa de autoritară în evanghelizarea dusă înainte în mod conform cu demnitatea, identitatea şi vocaţia pe care fiecare popor este chemat să le dea pentru a construi "familia popoarelor", aşa cum a definit el omenirea în discursul său la ONU. Fiecare popor are identitatea sa din care se poate inspira pentru a contribui la drumul comun al omenirii. Modul în care Ioan Paul al II-lea reuşea să spună asta, să facă să înţeleagă popoarele care au recuperat libertatea lor după oprimare era unic: este modul în care el însuşi a trăit istoria Poloniei, a patriei sale. Nu numai că a trăit-o pentru Polonia, ci ne-a ajutat s-o trăim şi cu toate celelalte popoare pe care le-a întâlnit.

În anul 1985, Ioan Paul al II-lea a inaugurat practica Zilelor Mondiale ale Tineretului. Avea o sintonie deosebită, recompensată, cu tinerii, dar nu făcea reduceri, ba chiar îi chema la "măsura înaltă" a vieţii creştine. Mai este nevoie de asta, după 35 de ani?

Se vedea că era un papă care a trăit personal pastoraţia cu tinerii, deja ca preot tânăr în Polonia. Ştia ce înseamnă a merge în canoe, a face tabără, a merge la munte cu tinerii. Genialitatea sa l-a făcut să inventeze Zilele Mondiale ale Tineretului, care au fost o propunere puternică tocmai pentru că tinerii îl înţelegeau şi îl percepeau ca unul care intra în vieţile lor ştiind ce era vârsta tinereţii, epoca descoperirii propriului loc în lume, cu infinitele posibilităţi care există în ea. Ioan Paul al II-lea le făcea mereu tinerilor mari propuneri, angajante din punct de vedere uman, moral şi religios. Acesta este modul de a face pastoraţie cu tinerii: a le propune lucruri mari, a nu se limita la orizonturi joase, banale sau superficiale. Ştia să spună asta cu angajare şi convingere, iar tinerii se simţeau încurajaţi: toţi apreciau mesajul său şi înţelegeau că sunt chemaţi la respect faţă de ei înşişi, să fie la înălţimea demnităţii lor şi a propriilor potenţialităţi. Pentru aceasta Ioan Paul al II-lea a fost un model pentru generaţii de tineri, care au crescut cu el şi au rămas legaţi de el. După aceea practica ZMT a fost preluată de succesorii săi: Benedict al XVI-lea s-a inserat pe drumul Zilelor admirând şi recunoscând în ele o ocazie de vitalitate foarte importantă pentru Biserică, iar Francisc a dus înainte acest filon, ajungând la un Sinod dedicat lor.

Karol Wojtyła a fost un papă, devenit după aceea sfânt, care a schimbat faţa Bisericii, dar şi istoria, contribuind în manieră decisivă la dărâmarea zidurilor, nu numai pe planul ecumenic şi interreligios, ci şi geopolitic. Ce rămâne astăzi din moştenirea sa?

Ioan Paul al II-lea a fost un mare vestitor de libertate, pace şi demnitate care a acţionat în profunzime în situaţiile concrete ale istoriei din timpul său, îndeosebi aceea a popoarelor oprimate de regimurile din est. Însă mesajul său s-a lărgit şi la popoarele africane, care-l numeau "frate", şi la toate popoarele pe care le întâlnea. Marea sa autoritate globală a făcut în aşa fel încât numărul ţărilor care au cerut să stabilească raporturi diplomatice cu Sfântul Scaun a fost impresionant. A fost un păstor al omenirii în ansamblul său, a cărui atenţie globală se demonstra şi în folosirea limbilor locale. A desfăşurat un mare rol cu curaj, fie cu lucrarea sa pentru pacea lumii şi pentru dialogul interreligios - este suficient să ne gândim la marea întâlnire de la Assisi - fie în opoziţia sa faţă de toate războaiele, care sunt întotdeauna un mod fals şi greşit pentru a căuta o soluţie la probleme.

(După agenţia SIR, 18 mai 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu