Calendar Romano-Catolic - 20 mai 2020

[altmariustotal catolic]

Sf. Lidia din Filipi

• 20 mai (latin)
• 20 mai (bizantin)

Pe când Sfântul apostol Paul, în timpul celei de a doua călătorii apostolice, se afla în localitatea Troas de pe ţărmul Asiei Mici, are o vedenie în care i se arată un bărbat macedonean şi-l roagă: „Treci în Macedonia şi vino în ajutorul nostru”. Era glasul lui Dumnezeu, care îl chema în Europa, căci până acum nu trecuse de hotarele Asiei Mici. Ascultător, Paul se urcă în corabie şi se îndreaptă spre Macedonia, împreună cu tinerii săi ucenici, Sila, Timotei şi Luca. Ajung în Portul Neapolis din Nordul Mării Egee şi de aici se duc în oraşul Filipi, aflat în provincia Tracia, ţinut ce astăzi aparţine Greciei. Misionarii lui Cristos, după ce au pus piciorul pe pământ european, au aşteptat ziua de sâmbătă pentru a se întâlni cu co-religionarii lor evrei; aceştia se întruneau într-un anumit loc pe malul râului, neavând, probabil, sinagogă, pentru a se ruga şi a citi câteva pagini din Sfânta Scriptură. „Sâmbăta” – istoriseşte Sfântul Luca în Faptele Apostolilor – „am ieşit dincolo de poarta oraşului şi ne-am îndreptat spre râu, unde presupuneam că se afla un loc de rugăciune. Ne-am aşezat şi noi şi le-am vorbit femeilor adunate acolo. Una dintre ele, numită Lidia, vânzătoare de purpură[1], de loc din Tiatira, femeie temătoare de Dumnezeu, stătea şi asculta cu atenţie. Dumnezeu i-a deschis inima, ca să înţeleagă ceea ce spunea Paul. După ce a primit botezul, ea şi familia ei, ne-a invitat, zicând: «Dacă socotiţi că sunt o credincioasă a Domnului, veniţi şi staţi în casa mea»” (Fapte XVI, 11–15).

Putem considera că Lidia se bucura de o oarecare stimă, dat fiind preţul mare al materialului pe care îl comercializa, şi de multă autoritate în casa ei, căci a fost suficientă mărturia dată de ea, pentru ca toţi să ceară botezul şi să-i reţină pe misionari în casa lor, ca oaspeţi de onoare. Apostolii lui Cristos, mergând oarecum la voia întâmplării, au realizat prima lor recoltă pe pământ european: botezarea femeii „temătoare de Dumnezeu”, Lidia, prototip şi simbol al tuturor femeilor ce vor aduce şi vor întreţine între pereţii casei flacăra credinţei în Cristos. Bogata negustoreasă, urmând insuflarea harului, a pus interesele spirituale mai presus decât cele economice, întrerupând vânzarea în magazin, pentru a se întâlni cu alte femei înproseuca, locul de rugăciune de pe malul râului Gangos.

Lidia, recunoscătoare pentru bucuria ce i-au adus-o în suflet cuvintele Apostolului şi harul botezului, i-a rugat cu delicată insistenţă, ba chiar i-a şi „silit” pe misionari să accepte ospitalitatea ei. Casa Lidiei devine, în felul acesta, primul centru comunitar, prima ecclesia – „biserică” – din Europa. Pentru comunitatea creştină din Filipi, şi probabil îndeosebi pentru casa Lidiei, în Scrisoarea către Filipeni, Sfântul Paul are cuvinte de o gingăşie mişcătoare, numindu-i pe aceştia fraţi în Cristos „mult-doriţi, bucuria şi coroana mea”.

Referitor la cultul Sfintei Lidia lipseşte orice informaţie, până la introducerea ei în Martirologiul Roman de către învăţatul Baronius; dar sfinţenia Lidiei este dovedită în mod evident de răspunsul ei la chemarea harului dumnezeiesc.

După un obicei din vechime, când o persoană se mută într-o altă localitate, este strigată de către vecini cu numele localităţii de unde a venit. E probabil că numele de Lidia a fost atribuit iniţial persoanelor venite din provincia vest-asiatică Lydia, ocupată de perşi în anul 546 înainte de Cristos. Deoarece limba vorbită de locuitorii de atunci este foarte puţin cunoscută, nu se poate spune nimic despre înţelesul cuvântului ca atare. Femeilor creştine, acest nume le aminteşte exemplul luminos de credinţă şi bunătate al Sfintei Lidia.

Note:
[1] Purpura era o substanţă colorantă de culoare roşie închisă, obţinută din sucul unor scoici; se folosea la vopsirea stofelor din care se confecţionau haine foarte scumpe, în general, purtate de împăraţi şi demnitari, şi alte obiecte de mare preţ.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Bernardin din Siena

• călugăr
• 1380-1444
• n.: în 1380, Massa di Carrara, Italia
• d.: în 1444, Aquila, Italia
• 20 mai (latin)

• A fost declarat…

  
  

  • sfânt la 24 mai 1450, de Papa Nicolae al V-lea

Sfântul Bernardin din Siena este unul dintre marii predicatori ai Evului Mediu. El l-a învăţat pe un ucenic al sau o metodă originală de stenografie şi i-a cerut să-i scrie predicile aşa cum şi le ţinea. Astfel, au ajuns până la noi un mare număr „de predici populare”, cu toată naturaleţea, cu stilul rapid şi colorat în care erau rostite în diferite pieţe ale oraşelor italiene. Recitindu-le astăzi, desprindem actualitatea temelor expuse, între care cele mai des întâlnite sunt: dragostea, unitatea, înţelegerea, dreptatea. Biciuia necruţător avariţia noilor îmbogăţiţi, negustori, bancheri, cămătari, sensuali, pentru care recurgea la un joc de cuvinte numindu-i „senz’ali” „fără aripi”, adică incapabili de a-şi lua zborul şi a se ridica măcar o palmă deasupra „averii” şi a „proviziilor” lor. „Eu ştiu bine că averea pe care tu ai adunat-o nu este a ta proprie; Dumnezeu a dat-o lumii întregi: nu este a omului, ci pentru trebuinţele omului”.

Avea cuvinte foarte aspre la adresa celor care „se leapădă de Dumnezeu pentru o căpăţână de usturoi” şi împotriva „fiarelor cu colţi lungi care rod oasele săracului”. „Dacă ai bunuri mai multe decât îţi trebuie, şi mori înainte de a le împărţi celor săraci, mergi direct în focul iadului”. „O, tu, care ai pe tine atâtea ţoale câte are ceapa, acoperă trupul săracului când îl vezi zdrenţuit şi gol: trupul tău şi al lui sunt un singur trup”. Recurge la asemănări familiare, ca, spre exemplu, ceapa care se ţine prin foile strânse una lângă alta, pentru a arăta necesitatea unirii şi a bunei înţelegeri.

Acest înflăcărat vestitor al Evangheliei s-a născut la Massa, lângă Siena – Italia, în ziua de 8 septembrie 1380. Face studiile de litere, filozofie, drept canonic, teologie şi, la vârsta de 22 de ani, intră în Ordinul Franciscan. După câţiva ani, începe activitatea de predicator, pe care o va continua până în ultima clipă a vieţii. Toate marile oraşe ale Italiei vor asculta cuvântul său. El răspândeşte o devoţiune originală, devoţiune către numele Preasfânt al lui Isus, pornind de la cuvântul Sfântului Pavel: „Nu este dat sub soare alt nume în care să ne mântuim”. Imprimă pe icoane de lemn monograma IHS (iniţialele formulei: Iesous Hemon Soter = Isus Mântuitorul nostru) şi, după predici, le oferă ascultătorilor spre a le săruta. Magistraţii din Siena vor întipări aceste trei litere pe faţada clădirii municipalităţii – Palazzo publico.

În 1444 ţine ultima serie de predici în Siena şi apoi se îndreaptă spre Neapole, pentru a-şi împlini promisiunea ce le-a făcut-o de a le predica şi lor. Oboseala îl doboară şi, istovit, se opreşte în oraşul Aquila, unde, în ziua de 20 mai 1444, închide ochii. Când Bernardin a intrat în Aquila, cetăţenii se aflau în focul unor lupte şi neînţelegeri la care nu au renunţat nici la rugăminţile fierbinţi ale marelui misionar muribund. După ce l-au aşezat în sicriu, au observat un pârâiaş de sânge care curgea din trupul fără viaţă al lui Bernardin; sângele nu a încetat să curgă până când cetăţenii Aquilei nu s-au împăcat; astfel, Bernardin a continuat şi după moarte opera de pacificare căreia i-a închinat întreaga viaţă. Drept recunoştinţă, locuitorii din Aquila au hotărât să înalţe un monument magnific, care a fost realizat mai târziu de Silvestru de Giacomo. După şase ani, este declarat în mod oficial şi solemn Sfânt, întărind astfel cu sigiliul autorităţii Bisericeşti chemarea la cinstirea Numelui Preasfânt al lui Isus.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

„Tu mă vezi despuiat de toate şi răstignit pe cruce; trebuie, deci, dacă mă iubeşti, ca şi tu să te despoi de toate şi să duci o viaţă răstignită”[1].

Bernardin s-a format de tânăr la şcoala Celui Răstignit. O anumită iconografie l-a pictat, eronat, ca pe un frate firav, cu o privire blândă şi dulce la cuvânt. Chiar dacă nu avea un fizic impunător, cu statura sa morală, acest fiu al sfântului Francisc a cutremurat timpul său, fiind un mare reformator nu numai în câmpul strict religios, ci şi în cel social şi politic.

Temele pe care le trata înaintea mulţimilor, care alergau la el pentru a-l asculta, erau unitatea, pacea, caritatea şi dreptatea. El biciuia fără jumătăţi de măsură viciile oamenilor simpli, dar ataca foarte dur şi nedreptăţile comise de cei care, deţinând puterea, profitau de ea pentru exploatarea poporului lipsit de apărare. Predica sa a fost ca un suflu al Duhului Sfânt, care a străbătut toată Italia septentrională şi centrală, sfâşiată atunci de lupte fratricide între guelfi şi ghibelini şi între diferitele case nobiliare ale timpului.

De la universitate, la conventul franciscan

Bernardin s-a născut la Massa Marittima, în 1380; încă de copil, şi-a pierdut părinţii şi a fost luat de două mătuşi în casa de la Siena, unde a primit o educaţie creştină foarte bună. A crescut sănătos, cu un caracter vertical şi hotărât, iubitor de libertate, dar în aceeaşi măsură cunoscător al propriei responsabilităţi. A frecventat celebra facultate a republicii din Siena şi s-a distins în studiile sale. La 20 de ani, l-a întâlnit pe Vincenţiu Ferrer la Alexandria şi, mişcat de influenţa pe care cuvântul inspirat al acelui dominican o avea asupra mulţimilor, a simţit puternic chemarea de a se dărui lui Dumnezeu, dar nu a intrat în Ordinul sfântului Dominic.

Fascinat de figura sfântului Francisc din Assisi, la vârsta de 22 de ani, a ales în mod liber Ordinul Serafic, unde dorea să retrăiască spiritul primar franciscan. La 24 de ani, a devenit preot şi a mers să locuiască pe Colina Capriola, de lângă Siena, într-un convent de fraţi observanţi, unde, timp de doisprezece ani, s-a dedicat studiului marilor învăţători şi teologi, în special a celor franciscani.

Predicator popular

În 1417, a fost numit vicar al provinciei toscane şi s-a transferat la Fiesole, dând un puternic impuls reformei în act în ordinul său. În acelaşi timp, a început extraordinara sa predică prin oraşele italiene. Pe unde trecea, oraşe întregi, împreună cu autorităţile, se reuneau pentru a-l asculta şi, nefiind biserică în care să poată intra aşa mulţime de oameni care venea şi din împrejurimi, cu toţii se adunau în pieţe. Pentru a putea asculta bine cuvântul predicatorului, se instala un steguleţ mobil ce arăta direcţia vântului şi apoi se amenaja tribuna în aşa fel ca vântul însuşi să fie folosit pentru transmiterea cuvântului.

Convertirile răsunătoare, reconcilierile diferitelor partide, care, prin tradiţie, se urau de moarte, întoarcerile la sacramente ale păcătoşilor indiferenţi erau aşa de numeroase, încât nu întotdeauna preoţii erau suficienţi pentru a asculta mărturisirile şi pentru a distribui sfânta Împărtăşanie.

Bernardin scria şi vorbea foarte bine în latină, dar ştia, de asemenea, să se folosească cu artă de limba poporului. Pregătirea sa umanistă şi teologică şi iubirea faţă de orice persoană au făcut din el un predicator al doctrinei solide şi clare şi al unui limbaj incisiv şi accesibil atât pentru cei învăţaţi, cât şi pentru analfabeţi. Predicarea sa se centra pe iubirea lui Dumnezeu, manifestată faţă de noi în persoana lui Isus Mântuitorul. El prezenta vocaţia creştină ca pe o corespundere la această iubire: „Să ne iubim întotdeauna ca fraţii, să îndepărtăm din mijlocul nostru orice nedreptate şi să facem ca peste tot să domnească pacea.”

Reformator al moravurilor

Bernardin cobora întotdeauna la concret. Exista într-un oraş o luptă între familii rivale care împărţeau populaţia în două părţi? El explica acesteia: „Spuneţi-mi, ce înseamnă parte? Ştiţi ce e? Este o diviziune: aceasta şi aceasta. Or, acum, spune-ţi-mi ce este caritatea? Este unirea unei părţi cu cealaltă”. Acele părţi se numeau guelfi şi ghibelini. Bernardin le spunea atunci: „Toate aceste lucruri sunt păcat de moarte: un guelf sau un ghibelin, cu ajutorul diavolului, aduce pierzarea voastră”.

Într-un alt oraş s-a instaurat tirania? Bernardin le explica, printr-un limbaj foarte colorat, cine sunt tiranii: „Cine are acest viciu se prezintă întotdeauna ca un binefăcător, dar, în realitate, este speculant şi tiran. Din nefericire, sunt tira-anni, tira-mesi, tira-settimane, tira-giorni, tira-mattina, tira-pomeriggio, tira-notte şi chiar tira-ore. Ştii cine este tira-anno? Este acela care te fură o dată pe an. Tira-mesi este mai rău, pentru că el te fură în fiecare lună. Mai rău este încă tira-settimane, pentru că el o face în fiecare săptămână. Şi tira-giorni este încă şi mai rău, pentru că fură în fiecare zi. Şi tira-mattina este un rău, pentru că merge în fiecare zi la palatul guvernului şi fură mereu. Aşa este şi cu tira-notte. Şi ce să mai spunem de tira-ore? Putem să spunem că el întotdeauna îi înşală, fură, jupoaie pe cei care îi cad în plasă. Şi apoi, aceşti oameni politici vor să fie numiţi conducători ai poporului! Lor li se potriveşte mai bine un singur nume: tâlhari!” Şi, îndreptându-se direct spre aceşti tipi, aşezaţi tocmai în primele rânduri, le spunea: „Ştiţi ce vă zic? Voi sunteţi excelenţe zero. Puteţi să vă faceţi temuţi pentru un anumit timp, dar niciodată nu veţi fi respectaţi, ba chiar va veni ziua în care poporul vă va dispreţui şi va arunca urină peste capetele voastre”.

Pentru a lupta împotriva sărăciei poporului, lipsit până şi de bunurile esenţiale pentru existenţă, le explica: „Eu ştiu bine că ceea ce tu ai, nu este al tău; este al lui Dumnezeu care a dat toate tuturor, pentru a veni în întâmpinarea nevoilor tuturor. Dacă tu ai destule lucruri de care nu mai ai nevoie, şi nu le împarţi şi apoi mori, tu mergi în infern.”

Înseşi legile care dirijau o comună, o regiune, o republică erau nedrepte şi respectarea lor însemna perpetuarea nedreptăţii. Bernardin, în acest caz, îi declara dezlegaţi de jurământ pe funcţionarii publici şi invita oraşul să emită legi noi inspirate din evanghelie. Lucrul care impresionează cel mai mult este că oraşele se întreceau în a asculta acest predicator aşa de clar şi exigent şi îi acceptau directivele.

Pentru ca predica sa să nu fie uşor uitată, Bernardin, cu profundă intuiţie psihologică, o rezuma în devoţiunea faţă de numele lui Isus, şi a inventat o stemă din culori vii care era aşezată în toate locurile publice şi private, înlocuind blazoanele familiilor şi ale diferitelor corporaţii aflate chiar în luptă unele cu altele. Aceasta consta într-o tăbliţă pe care era sculptat şi pictat un soare, simbol al iubirii lui Dumnezeu, având în centru cele trei litere latine: IHS (Iesus Hominum Salvator), Isus, Mântuitorul oamenilor.

Predica sa i-a adus, desigur, adversari care, neavând curajul de a-l înfrunta direct, au recurs la calomnii, acuzându-l de erezie direct la papa. De trei ori, Bernardin a fost chemat să se apere şi întotdeauna a ieşit victorios. La sfârşit, Roma i-a oferit episcopatul de Siena şi, mai apoi, acela de Ferrara şi de Urbino, pe care însă nu le-a acceptat niciodată.

Reformator al ordinului său

Din 1430, Bernardin, numit vicar general al observanţilor, a dus înainte reforma în rândul fraţilor săi, ducând de la 20 la 200 numărul conventelor de observanţi şi ridicându-le facultatea de a spovedi fraţilor lipsiţi de pregătirea necesară. Constatând ignoranţa existentă în ordinul său şi în cler, s-a pus să scrie tratate teologice şi a dat un puternic impuls studiilor, fondând, în acest scop, o şcoală la Perugia şi una la Siena.

Când, în 1442, şi-a încheiat misiunea de vicar, şi-a reluat activitatea de predicator popular. Şi tocmai în timpul uneia dintre aceste misiuni, Dumnezeu l-a chemat la sine, în oraşul Aquila, la 20 mai 1444. Aici s-a împlinit şi primul miracol după „moarte”: oraşul, care nu se convertise la cuvântul său în timp ce era viu, a trecut, timp de trei zile, prin faţa rămăşiţelor sale pământeşti şi a decis, de asemenea, renunţarea la orice ură. După doar şase ani, în sărbătoarea de Rusalii a anului 1450, papa Martin al V-lea l-a proclamat sfânt, făcându-se ecoul vocii poporului, care îl aclama astfel deja de când se afla în viaţă.

Bernardin a deschis calea sfinţeniei atâtor discipoli, între care cei mai cunoscuţi au fost Ioan de Capistran, Giacomo della Marca şi fericiţii Matteo da Agrigento, Michele Cercano, Bernardino da Feltre şi Bernardino da L’Aquila.

Notă:
[1] Cit. în G. Pettinato, I santi canonizzati del giorno, V Edizioni Segno, Udine 1991, 251.

Sf. Arcangelo Tadini

• preot
• 1846-1912
• n.: la 12 octombrie 1846, Verolanuova, Brescia, Italia
• d.: la 20 mai 1912, Botticino Sera, Brescia, Italia
• 20 mai (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • venerabil la 21 decembrie 1998, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • fericit la 3 octombrie 1999, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • sfânt la 26 aprilie 2009, de Papa Benedict al XVI-lea

S-a născut la Verolanuova, Brescia, Italia, la 12 octombrie 1846. După terminarea studiilor elementare în satul natal, Arcangelo se înscrie la liceul din Lovere. În 1864 intră în seminarul din Brescia, unde studia şi fratele lui, don Giulio.

Don Arcangelo începe noul său minister cu un an de boală, care îl constrânge să rămână în familie. Din 1873 este vicar cooperator la Lodrino, un mic sat de munte, şi apoi paroh la sanctuarul „Sf. Maria della Noce”, regiunea Brescia. Atenţia sa faţă de cei săraci o are încă din primii ani de slujire sacerdotală când, din cauza unei alunecări de pământ, mulţi dintre credincioşii parohiei rămân fără casă. Reuşeşte să organizeze în parohie o masă pentru 300 de oameni pe zi şi să dea o locuinţă celor sinistraţi. În 1885 intră în Botticino Sera ca vicar cooperator. Doi ani mai târziu, este numit paroh al aceleiaşi biserici. Desigur, anii petrecuţi la Botticino sunt cei mai rodnici din întreaga viaţă a lui don Tadini. Îşi iubeşte credincioşii ca pe fiii săi şi nu se menajează cu nimic, vrea ca toţi cei încredinţaţi grijii sale pastorale să poată creşte atât din punct de vedere uman, cât şi spiritual. Începe crearea unui cor, a unei orchestre muzicale, fondează diferite confraternităţi, restructurează biserica, oferă oricărei categorii de persoane cateheza adaptată, se îngrijeşte de liturgie. Are o atenţie deosebită faţă de celebrarea sacramentelor. Pregăteşte predicile având alături, pe de o parte cuvântul lui Dumnezeu şi al Bisericii, pe de altă parte drumul spiritual al poporului său. Când vorbeşte de la amvon toţi rămân loviţi de căldura şi puterea pe care le emană cuvintele sale. Grija sa pastorală se îndreaptă mai ales spre noile sărăcii. Este timpul primei revoluţii industriale. Don Tadini, urmând exemplul altor preoţi, fondează la Botticino Asociaţia Muncitorească a Ajutorului Reciproc, care garanta muncitorilor un ajutor în caz de boală, invaliditate şi bătrâneţe. Printre credincioşii săi, tinerele, tocmai pentru că sunt tinere şi femei, sunt printre muncitorii care în cea mai mare parte trăiesc în nesiguranţă şi sunt supuse nedreptăţilor. Exploatate, stoarse ca lămâile, reuşesc foarte greu să formeze o familie şi să-şi crească proprii copii. Lor, don Tadini le dăruieşte o mare parte din propriile forţe. Stimulat de enciclica Rerum novarum a lui Leon al XIII-lea din 1891, interpretând semnele timpurilor, proiectează şi construieşte o filatură, dând sens întregului său patrimoniu familial. În 1875, filatura este terminată cu structuri şi instalaţii de avangardă. Trei ani mai târziu cumpără vila de lângă filatură pentru a face un internat pentru muncitoare. Pentru a educa tinerele muncitoare don Tadini fondează Congregaţia Surorilor Muncitoare din Sfânta Casă de la Nazaret. Ele intră în clădirile industriale pentru a lucra cu muncitoarele, se ocupă de fete împărţind greutăţile şi tensiunile muncii şi le educă prin exemplu, câştigându-şi astfel pâinea la acelaşi loc de muncă. Surorilor muncitoare şi familiilor, don Tadini le aduce ca exemplu pe Isus, Maria şi Iosif de la Nazaret care, în tăcere şi în ascuns au lucrat şi au trăit cu umilinţă şi simplitate. Surorilor şi tinerelor muncitoare le arată ca exemplu pe Isus, care nu numai că s-a sacrificat pe sine pe cruce, dar mai întâi, timp de 30 de ani la Nazaret, nu s-a ruşinat să folosească instrumentele de tâmplar, să aibă mâinile bătătorite şi fruntea scăldată de sudoare.

Iubirea sa de tată şi operele sale îi fac pe muncitori să înţeleagă că munca nu este un blestem; el este locul unde omul este chemat să se realizeze ca om şi creştin. Cu o sănătate atât de fragilă şi şchiop, unde a găsit don Tadini puterea de a realiza toate acestea? Răspunsul îl aflăm în intima şi constanta unire a sa cu Dumnezeu, susţinută de penitenţă şi rugăciune. Credincioşii săi îl văd adesea stând ore întregi în faţa tabernacolului, nemişcat, în picioare, absorbit complet în contemplarea lui Dumnezeu.

Când don Arcangelo Tadini încheie viaţa pământească la 20 mai 1912, comunitatea parohială din Botticino îşi dă seama că s-a stins o lumină. Se apropia primul război mondial şi venea un timp îngrozitor pentru credinţă, pentru pace şi pentru dreptate.

Sursa: Lumina creştinului, 9/2000