Cele trei Jurnale oferite în succesiune de Humanitas completează fericit imaginea despre Denis de Rougemont, extinzând-o dinspre percepția pur reflexivă, dominată de un animus prodigios, spre una complexă, recuperând o anima senzitiv-nostalgică. Primul dintre ele, cel despre care va fi vorba aici, este asemenea unui sandvici pregătit de un bucătar iscusit, cele două felii de pâine constituind viața trăită sub vraja călătoriei, respectiv cea asumată, melancolic și introspectiv, ca șomer intelectual. „Compoziția“ mediană este o scurtă dare de seamă despre larma ideologiilor pariziene (toamna anului 1932), personalismulîncercând să-și facă pârtie între gauchismul agresiv, comunistoid, și dreapta extremă, reprezentată de Charles Maurras sau Pierre Drieu La Rochelle.
În prefața redactată târziu (1967), eseistul elvețian avertizează cititorul despre faptul că nu va fi invitat să se răsfețe – voluptuos și frivol – cu un text de jurnal-intim. Textul confesiv este un eșantion dintr-o memorie colectivă la care autorul contribuie printr-o ofertă personală, în măsura în care aceasta prezintă interes public. Cel ce mărturisește publicului interesat clipele trăite privat, prin complicitate spirituală, joacă un spectacol teatral în fața unor persoane reale, pe când, speculează Rougemont, „monologul jurnalului intim este un artificiu care vrea să treacă drept sinceritate, când de fapt este doar modul cel mai comod de a juca teatru: fără spectatori“ (pag. 237). Este invocat pictorul aflat în relație cu modelul său – artistul este autorul, iar modelul, realitatea; în funcție de „școala“ reprezentată, tabloul final poate fi în raport de fidelitate imagistică sau de ignorare aproape completă a figurii modelului.
Prima felie de pâine este a călătorului. Unul cu vocație, nu acompaniat de tropismele turistului extaziat sau întristat în funcție de un itinerariu prestabilit și de susurul vocii unui ghid omniscient. Denis de Rougemont are o cu totul altă miză, câtă vreme călătoria sa nu e de agrement, ci pândită de un crez aproape temerar. „Călător adevărat e cel care n-a renunțat să creadă în realitatea misterelor“, notează, la Budapesta, vizitând mormântul lui Gül-Baba, oarecum în același fel în care va simți și Henry Miller condiția de peregrin, în vara anului 1939, ademenind mitologiile Eladei. În Colosul din Maroussi, scriitorul american emite o judecată vădit paradoxală despre călător și călătorii: „Înțelepții nu au nevoie să călătorească; doar smintiții caută comoara de la capătul curcubeului“. Același gând cu privire la călătorul interior, pentru care teritoriile vizitate nu sunt altceva decât un pretext în vederea declanșării unei fantezii delirante, ce ține structural de plăcerea leneșă a imaginarului cultivat, emite și diaristul elvețian, atins de insomnie, în proximitatea Lacului Balaton: „Călătoria este o stare sufletească. /…/ Călătorești întotdeauna doar în propriu tău sens!“.
Itinerariul prin Prusia, Austria, Ungaria, nordul Italiei și Suabia (1926-1929), fragment de jurnal subintitulat Țăranul de la Dunăre, instigă pelegrinul nu doar la notații de atmosferă și consemnarea de amănunte sub pana unui observator empatic, ci mai cu seamă la desenarea unor portrete etnice, la întocmirea de fișe privind temperamentul și profilul de mentalitate al popoarelor respective. O face oarecum în siajul lui Hermann Keyserling (Analiza spectrală a Europei), fără parti-pris-uri răutăcioase, ci sub beneficiul unui l’exprit de finesse bine garnisit cu lecturi și sub imboldul unor atașamente sincere. Spiritul prusac îl descoperă în jocurilor copiilor, hăituind sau ucigând animale, dovadă că Nietzsche avusese de unde se inspira atunci când spusese că semnul de sănătate cel mai expresiv este cruzimea naturală. Pe cel maghiar îl detectează într-o anume pasionalitate a vieții, în frumusețea și tristețea stranie (izomorf cu Keyserling!), precizând că, la unguri, „naționalismul este o pasiune pură, ce exprimă ființa profundă a nației“ (p. 50). Germanii sunt persiflați, în numele disciplinei și angajamentelor sacre față de ordine, ei iubind femeile la modul în care le plac cârnații sau catastrofele, „după cum sunt tehnicieni sau intelectuali“; vizitând Suabia are, totuși, un gând ce mărturisește, prin ricoșeu, profunzimea și dramatismul spiritului teutonic la incidența cu modernitatea: „Niște tineri Werther, iată ce suntem“.
O călătorie te limpezește și te provoacă. Ea îți vindecă blocajele sufletului și-ți lubrifiază mecanismele spiritului, sau cel puțin așa s-ar cuveni să credem, din propria experiență sau prin mijlocirea lecturilor. Călătorul nostru pune un bemol, ba chiar, cu un orgoliu de intelectual subțire, pozează sau joacă la cacialma, propunând o judecată aposteriori suspectă: „Nimic nu seamănă mai mult cu călătoria decât boala. Aceeași angoasă la plecare, aceeași înstrăinare la întoarcere“ (p. 63).
A doua felie de pâine e parcă și mai gustoasă. Nu e de mirare, câtă vreme derivele sunt cele capabile să nască furorile simțurilor și rebeliunile minții. Sub titlu Jurnalul unui intelectual în șomaj (1933-1935), Denis de Rougement supune unei critici fin elaborate starea de intelectual, cu atât mai credibilă cu cât survine dintr-o ipostază deloc confortabilă, aceea de șomer într-o Franță timorată, ce nu-și găsea cadența, după ce gloria unui război câștigat se risipise. Călătorul lasă locul psihologului și analistului (inclusiv politic!), condiția de intelectual, în genere, sau aceea de eșuat într-un punct geografic anodin, obligat a se zbate pentru a trăi (ca supraviețuire, împreună cu soția), amplificând interesul față de un text mărturisitor cu angajamente umane uneori patetice.
profitând de generozitatea unor prieteni care îi pun la dispoziție casele, inițial pe Insula Ré, iar apoi într-un orășel din ținutul Gard (între Nîmes și Montpellier), cuplul Rougemont exersează viața la țară, după o lună de miere scurtă (vara lui 1933), urmând doi ani de lipsuri și deambulări. Departe de Paris, de clocotul vieții culturale, bărbatul tânăr meditează cu privire la condiția de intelectual, socializează cu localnicii, compune conferințe, traduce, crește păsări, cultivă legume, recoltează struguri, face vin. Exerciții de viață simplă, redusă la gestica unui cotidian fără acces la simbolistici baroce . Existența nu numai că precedă esența, dacă ar fi să-l invocăm pe Sartre și preceptele existențialismului, ci o bate-măr, validând dimensiunea umanului, a grijii, a solidarității de grup mic, unit nu doar prin bucurii mărunte, ci și prin animozități statornice. Ca șomer, autorul jurnalului este autentic în grad maxim, la dispozițiabucuriilor simple și trăirilor nemediate de rafinamentele, valide sau sterpe, ale omului de cultură politropic.
Pe alocuri, textul are alură prozastică, cu diegeze frugale, cu portrete de oameni concreți, neretușate, onești sau canalii, urmărind scopuri mărunte, chiverniseli de ocazie, sub ambalajul cotidian al pasiunilor și urilor veniale. Excepție fac doar exponenții locali ai jocurilor politice, biete păpuși prizărite ale modelelor naționale. Cel auto-exilat în acest decor pseudo-bucolic observă, comentează, construind marginalia unei condiții a intelectualului. Șomajul acestuia este diferit de cel al muncitorului, pentru că, de fapt, nicio clipă intelectualul nu este deposedat sau înstrăinat de instrumentele muncii lui (rațiunea, gândirea, logica), iar hârtie și pană are la dispoziție, fără investiții financiare imposibil de suportat. Totuși, șomerul intelectual, „prin chiar faptul că gândește mai mult decât alții, prin vocație, va suferi mai mult din cauza stării sale, sau cel puțin o va înțelege mai bine, mai insuportabil“ (p. 172).
Poziția lui politică este una lipsită de ambiguitate. Denunță și desfide retorica stângii, caracterizează oficiosul comunist L’Humanité drept „rântaș acru“ condimentat cu ură, minciuni, adevăruri brutale, dar prost spuse. Consemnările sunt lucide, lipsite de retorici hazardate. Reîntors la Paris, are surpriza cu totul sinistră de-a consemna în Piața Bastiliei opinia unor intelectuali teleghidați de la Moscova, pentru care nu existau orori staliniste, ci doar sacrificii binevenite în numele unei cauze nobile.
Aforistic pe alocuri, dezinhibat sau prețios cu măsură, primul volum dinJurnalul lui Denis de Rougemont dă măsura unui personaj stăpânind perfect ceea ce numim savoir-vivre, fără a cădea nicio clipă în capcanele unui ins plictisit și conform.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius