Profesor de literatură comparată la Harvard, Martin Puchner continuă, în volumul Lumea scrisă, pledoaria în favoarea durabilității și supleței conceptului de literatură universală, inventat de compatriotul său, Goethe, în urmă cu aproape 200 de ani, perspectiva holistică fiindu-i stimulată și de experiența în calitate de coordonator al Antologiei Norton de literatură universală (ediția a 3-a – 2012, ediția a 4-a – 2019). Astfel, după modelul lui Goethe, care în 1786 decidea să întreprindă o călătorie în Sicilia în căutarea „plantei originare“, din care era convins că se trăgeau toate celelalte plante, dar mai ales în căutarea „echivalentului literar al plantei originare: Homer“ (p. 188) – itinerariul lui Odiseu fiind încă din Antichitate prilej de aprinse dezbateri, luându-se în considerare, ca punct pe traseu, inclusiv Sicilia – , Puchner alege să-și înceapă călătoria prin cei peste 4000 de ani de istorie a literaturii universale dedicând primul capitol nu, cronologic, Epopeii lui Ghilgameș, ci „cărții de căpătâi“ a lui Alexandru Macedon – Iliada. La fel ca Goethe, Puchner a simțit că trebuie să iasă din confortul fotoliului și să întreprindă descinderi de edificare la fața locului, facilitățile de deplasare obținute de omenire în ultimele două sute de ani dându-i ocazia să aibă mai multe astfel de călătorii, inclusiv la Troia, pe urmele Iliadei, dar și ale cititorului său pasionat, Alexandru cel Mare, care, la jumătate de mileniu distanță de momentul fixării epopeii în scris (cca. 800 î.Hr.), dormea ținând sub pernă un exemplar adnotat de profesorul său, Aristotel.
Faptul că Alexandru a fost inspirat de Homer în campania de cucerire a Asiei (o extindere a „hărții“ lumii/cunoașterii) e considerat de Puchner definitoriu pentru influența pe care literatura a avut-o, dintotdeauna, asupra marilor proiecte istorice. De altfel, relația pe care autorul o stabilește între literatură și extinderea „hărții“ lumii/cunoașterii motivează conținutul prefeței, intitulate – după numele celebrei fotografii realizate de Bill Anders în 24 decembrie 1968 – Răsărit de Pământ. Literatura nu e doar pentru iubitorii de literatură și de cărți, de 4000 de ani ea modelând viața, inclusiv a unor astronauți fără pregătire literară, precum cei aflați în 1968 în Misiunea Apollo 8. Îndepărtându-se de câmpul gravitațional al Pământului, echipajul condus de Frank Frederick Borman a fost nevoit să renunțe la a mai face fotografii, descriind ceea ce observa printr-o tehnologie mult mai simplă, mai veche și, după cum se dovedea inclusiv în acel inedit context, mult mai fiabilă: cuvântul (rostit). Redescoperirea competitivității tehnologiei scrierii era și o chestiune de regie, membrii echipajului înțelegându-se „de-acasă“ să citească, din locul din care putea fi văzut Răsăritul de Pământ, primele versete din Facerea.
Emul al lui Goethe, cu al său binecunoscut volum Călătorie în Italia (1816), Martin Puchner livrează, în Lumea scrisă, nu atât o carte de istorie a literaturii universale, cât un jurnal de călătorie prin istoria acesteia, intervențiile auctoriale în discursul capitolelor și pasajele (multe dintre ele ample) care conțin notații de literatură de voiaj fiindu-i sugerate în parte de redactorul de la Random House, însă majoritar exprimând viziunea sa asupra hărții literaturii: orice călătorie de arheologie literară întreprinsă azi se petrece exclusiv pe „infrastructura creată pentru diseminarea literaturii“ (p. 251) de-a lungul timpului, în lungul și-n latul Terrei, astfel verificându-se teoria lui Goethe, cum că literatura universală e posibilă dacă și numai dacă există o piață mondială specializată, alimentată de traduceri. „Deși am călătorit destul de mult pe parcursul scrierii cărții de față, nu m-am simțit nici o clipă cu adevărat ca un autor de literatură de călătorie, parțial pentru că am ajuns mereu prea târziu: de fiecare dată, alții fuseseră acolo înaintea mea și descriseseră ceea ce era de văzut. Nu-mi rămânea decât să refac itinerarele, imaginându-mi cum ar fi fost să scriu cu adevărat literatură de călătorie“ (p. 186), spune autorul, refacerea acestor cărări de alții înainte defrișate și revizitarea nodurilor de rețea incluzând, în carte, disertații despre texte fundamentale (mituri fondatoare) ori sacre, create illo tempore, fie că vorbim de milenii în urmă, fie de trecutul recent, precum Epopeea lui Ghilgameș, Biblia, Diamantul înțelepciunii desăvârșite al lui Buddha, Analectele de(spre) Confucius, Popol Vuh (Cartea Sfatului), fixată în 1532 de scribii mayași pe suportul și în formatul (codex pe hârtie) cuceritorilor, Epopeea lui Sundiata, transmisă oral în Mali și Guineea din secolul XIV și până azi, poemul Omeros al „Homerului caraibian“ Derek Walcott, laureat cu Nobel în 1992, dar și despre texte istorice „aproape sacre“, precum Declarația de Independență a SUA, ori narațiuni istorist-economice precum Manifestul Partidului Comunist. Lor le sunt adăugate revizitări ale unor texte deopotrivă fondatoare, chiar dacă în cheie „livrescă“: Povestea lui Genji – gen romanesc patentat de doamna Murasaki Shikibu la anul 1000 d.Hr., O mie și una de nopți – un „magazin de jucării al literaturii“ (p. 117), hibrid straniu născut din întâlnirea editorială între Asia și Europa, Don Quijote etc.
de la inventarea ei acum mai bine de 4000 de ani, literatura „magistra vitae“, ne spune Puchner printre rânduri, globul pământesc începând să pară configurat de literatură. Dar această preeminență, această înălțime de la care educă și „formatează“ viața e o calitate gingașă, fragilă. Lumea există într-adevăr în măsura în care e scrisă (fixată printr-o tehnologie), ca patrimoniu de memorie și ca posibilitate de extindere, de cartografiere de noi teritorii, însă istoria literaturii e compusă din mai multe istorii privind relația sa – uneori contrariantă – cu scrierea, transcrierea, rescrierea, transpunerea, traducerea, multiplicarea și difuzarea. Am aflat de Epopeea lui Ghilgameș, primul text literar din istorie (cca. 2100 î.Hr.), abia în 1849, când Austen Henry Layard a descoperit din întâmplare orașul Ninive, dar și „grație“ unei catastrofe: incendiul ce a permanentizat, prin ardere, tăblițele din lut pe care, la finele secolului VII î.Hr., regele-scrib Assurbanipal a pus să fie fixată epopeea sa iubită, într-o bibliotecă dovedită a fi într-adevăr exclusiv pentru viitor. Nevoite să funcționeze inclusiv în condiții de exil, textele sacre precum Vechiul și Noul Testament au găsit soluții de circulare și de propagare mai eficiente decât cele fundamentale, „legate de glie“ (precum Epopeea lui Ghilgameș), Biblia – dimpreună cu toată constelația de exegeze – fiind permanentizată și dusă în cele patru zări de Gutenberg și de galaxia de tipografi care i-au urmat. Nu numai că Socrate, apărător al filosofării în direct, a ajuns până la noi prin scrisul respins de el atât de net, dar tehnologia cuvântului scris face să-l „auzim“, chiar dacă oarecum distorsionat (așa cum vor fi fost auziți și cei din echipajul Apollo 8!), transpărând din textul lui Platon cu „metehnele, purtările ciudate și charisma lui“ (p. 75). Chiar dacă propagarea sa în spațiu și timp a înregistrat unele sincope, Manifestul Partidului Comunist și-a găsit peste decenii „cititori pasionați“, Lenin, Mao, Ho, Castro, oferind revoluționarilor din Rusia și China și până în Vietnam și Cuba o „hartă a pădurii“, afirmă Puchner (autor a două interesante studii, pe subiect, publicate în urmă cu câțiva ani – Karl Marx: The Communist Manifesto and Other Writings, 2005 și Poetry of the Revolution: Marx, Manifestos, and the Avant-Gardes, 2006), strânsa corelație între editare, traducere, difuzare a textului și provocarea unei revoluții putând fi lesne observabilă. O posibilă cheie de înțelegere a acestei corelații o găsim, credem, prin extensie, la Engels însuși, care, într-o scrisoare din 1852, vorbind de emergența economică a Californiei și Australiei, îi spunea lui Marx că ar trebui să țină seamă mai mult, în proiectul lor, de fenomenul creării „unor noi și mari piețe din nimic“…
Lumea scrisă e în primul rând un eseu literar despre povestea literaturii, concrescut – prin felul în care sunt configurate capitolele, aparatul critic etc. – pe un discurs profesoral, autorul predând un curs online de literatură universală studenților de la Harvard și din alte 155 de țări. Rama unei asemenea povești rămâne fatalmente nedefinitivată, în continuă dezbatere (problemă cu care s-a confruntat, se știe, și Șeherezada!), după cum însăși povestea literaturii nu a fost și probabil va continua să nu fie o linie dreaptă. Ea cunoaște adesea ocolișuri, dând uneori înapoi sau descriind bizare bucle de timp, pentru a face „contemporane“ moda scurtelor poezii rafinate japoneze din vremea doamnei Murasaki, cu moda „celor 140 de caractere“ folosite pe Twitter, ruloul de papirus de acum peste 2000 de ani, cu „pergamentul continuu“ oferit de internet, scribul din vechime, scrijelind pe tăblița sa din lut, cu utilizatorul de tabletă de azi, care are o aceeași postură a corpului.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius