Florile Sfântului Francisc, traducere din limba italiană și note de Florina Nicolae, ilustrații de Marian Zidaru, Editura Vremea București, 2018, 214 pag.
Florina Nicolae, Meditații andine. Peru – între mituri și realități. Cu o prefață de Ștefan Nicolae. Editura Tracus Arte, 2018, 286 pag.
Florile Sfântului Francisc din Assisi (Fioretti di San Francesco), o antologie cuprinzând 53 de scurte povestiri (versiune a unui manuscris latin, Actus beati Francisci et sociorul eius, din prima jumătate a secolului al XIV-lea, cu autor anonim, totuși atribuit câteodată călugărului Ugolino da Montegiorgio) despre viața celui mai cunoscut sfânt al creștinătății apusene, a apărut într-o traducere adnotată a Florinei Nicolae, ea însăși scriitoare (a publicat, în spiritul acestei antologii alcătuite „pentru folosul și plăcerea cititorului“ mai multe cărți pe teme de interes general, între care Meditațiile andine, dar și Dacă vrei, poți să fii sănătos). În prefață, traducătoarea subliniază rostul edificator al acestor legende sau anecdote, care se citesc și s-au tot recitit în popor nu atât ca sursă pentru viața sfântului, ci ca un florilegiu menit reculegerii religioase, contribuind la răspândirea viziunii franciscane. „Credința aproape naivă, un sens al supranaturalului trăit palpabil și o simplitate înduioșătoare în imitarea modelului christic“ așază aceste zugrăviri într-o atmosferă de „uimire, admirație și slăvire“– toate „spre lauda lui Iisus Hristos și a sărăcuțului Francisc“, după formula cu care se încheie fiecare capitol.
În ce raport stau aceste povești și legende cu o realitate cât de cât documentată voi încerca să ilustrez prin capitolul XXIV („Cum a convertit Sfântul Francisc la credință pe sultanul Babiloniei…“). Capitolul e consacrat unei legende despre întâlnirea dintre Sfântul Francisc și al-Kamil, al patrulea sultan ayyubid al Egiptului, în contextual călătoriei lui Francisc în Egipt: un misionariat legat de a cincea cruciadă. Ceea ce se știe este că această întâlnire chiar a avut loc. A cincea cruciadă, menită recuceririi Ierusalimului, fusese plănuită încă din 1208 de Papa Innocentius al III-lea, m. 1216, care avea o fire mai degrabă de războinic (și care, după cum se știe, a extins cruciadele inclusiv împotriva Spaniei, pe atunci sub guvernare musulmană, sau împotriva catharilor; dar mai ales a dus, prin cruciada a patra, la distrugerea Constantinopolului, stârnind deloc neglijabile nemulțumiri în lumea creștin-ortodoxă și contribuind astfel la schismă). Era un Papă înscăunat la numai 37 de ani (ceea ce l-a făcut pe poetul Walter von der Vogelweide să căineze, ironic, creștinătatea intrată pe mâna unui june – „Owê, der bâbest ist ze junc. Hilf, hêrre, dîner cristenheit“), un conducător nu prea copt pentru complexiatea confruntării cu Orientul. În schimb, sultanul al-Kamil (al-Kamil Muhammad Nasr al-Din, cunoscut de aceea în Europa ca Meledin, m. 1238; Malik nu e nume, ci un rang – înseamnă în arabă Rege) avea o înnăscută și școlită cumpănire diplomatică. Firea sa pacifistă s-a vădit prin bunăvoința de a purta tratative: le-a făcut cruciaților mai multe oferte de încetare a confruntărilor, între care aceea de a ceda Ierusalimul în schimbul necuceririi Damiettei (din teritoriile sale egiptene); dar a fost mereu refuzat datorită belicosului comandant, cardinalul Pelagius, trimisul Romei. Acesta a lăsat astfel dovada că nu Ierusalimul cu Sfântul Mormânt îl voiau cruciații (nici măcar returnarea Adevăratei Cruci, cândva căzută în mâna lui Saladin, care a fost promisă și ea), ci putere, averi și cuceriri. Lipsa de flexibilitate a lui Pelagius (fiindcă, după refuzul ofertelor, cruciații au fost învinși, al-Kamil deschizând digurile Nilului) a fost criticată ulterior chiar de către catolici, fiindcă al-Kamil făcuse una din cele mai bune propuneri de pace: pentru 30 de ani, incluzând returnarea Ierusalimului și a teritoriilor înconjurătoare, dar și a altor teritorii din Transiordania și Idumea, înapoierea Adevăratei Cruci, eliberarea ostaticilor și reconstruirea zidului din jurul cetății Ierusalimului. Toate acestea au fost transmise înHistoria Damiatina de un martor ocular, secretarul-episcop Oliver din Paderborn, care scrisese și el epistole misionare lui al-Kamil și învățaților religioși din Cairo.
Nu e deci de mirare că Francisc a putut să pătrundă în tabăra musulmană și să ajungă la sultan, spre a-i predica adevărul creștin, și că al-Kamil l-a primit, fiindcă discuții despre religie s-au purtat întotdeauna în lumea aristocrației musulmane, iar atitudinea acesteia față de pasionații religiei (indiferent de credință) era, în acele vremuri cel puțin, binevoitoare. Nimeni nu știe însă ce au discutat, așa încât legenda dinFioretti, cum că Francisc l-ar fi convertit pe al-Kamil, nu are desigur temei. Iată însă cum descrie anonimul medieval această întâlnire: „Aflându-se înaintea sultanului, sfântul Francisc, luminat de Sfântul Duh, a ținut o predică atât de dumnezeiască încât, în numele credinței lui Hristos, el voia chiar să se arunce în foc. Drept urmare, sultanul începu să-l cinstească pentru tăria credinței lui și pentru disprețul pe care-l avea față de această lume, deoarece nimic nu voia să primească în dar, deși era foarte sărac, și totodată pentru setea de jertfă ce o vedea la el. De atunci înainte sultanul îl asculta cu plăcere și-l ruga să vină cât mai des pe la el, îngăduindu-le, lui și însoțitorilor săi, să predice slobozi oriunde le-ar plăcea.“ Evident că tot ce urmează, inclusiv povestea că în taină convertitul sultan ar fi cerut sfântului să-i trimită în ceasul morții doi călugări care să-l boteze, ceea ce s-ar fi și întâmplat, „sufletul fiindu-i mântuit prin harul și fapta sfântului Francisc“ (Francis murise între timp), ține de legendă. Însă aceste legende dau dovada unui real talent literar, un talent pe măsura celui care face obiectul poveștilor, pentru că și fratele Francisc, cel care le predica păsărilor, a fost poet, autor de epistole și texte mărturisitoare.
*
Meditațiile andine dezvăluie o altă zonă de interes pentru autoare: Peru, țara întinderilor amazoniene, a pădurilor unde, cum spune într-o amplă și însuflețită prefață Ștefan Nicolae „ești cuprins de un fior de uimire în fața vitalității excepționale, debordante a unei biologii ce colcăie, dar și de un fel de spaimă că te-ai putea pierde pentru totdeauna, înghițit nu numai de labirintul nesfârșit al codrilor, ci chiar efectiv de cine știe ce jivină a cărei prezență o simți aproape fizic prin foșnete, tropăituri, iar uneori prin urlete stridente care reverberează înfricoșător, mai ales noaptea“. Țara templelor huaca, a diferitelor civilizații pre-inca, locuită încă aproape în proporție de cincizeci la sută de aborigeni, populații băștinașe andine și din zona pădurilor tropicale, cu un folclor pe măsura abundențelor naturale, țara arhitecturii coloniale, a sărbătorilor cunoscute în toată lumea, dar și a unor „minuni ale lumii“ pe care le știm din manualele de geografie, precum Machu-Pichu sau Titicaca, sau a uriașelor, misterioaselor desene de la Nazca (aeroport pentru extratereștri? o taină la care nu există răspuns) e văzută de Florina Nicolae și prin prisma franciscanismului. La toate întrebările fără răspuns, „răspunsul este doar credința. Divinitatea este firul și explicația“. Franciscanismul are în Peru rădăcini istorice, primii franciscani sosind încă de la începutul Conchistei, în primele decenii ale secolului al XVI-lea. Franciscanii s-au consacrat misionarismului, dar au transmis și tehnici europene de agricultură, au învățat localnicii „să socotească folosind cifre, să citească și să scrie în limba spaniolă, să cânte la instrumente de coarde și de suflat“, intervenind de câte ori era nevoie la instaurarea păcii. Francisc, numit aici „sfântul bucuriei,“ ilustrează alături de Rosa de Lima, cea mai importantă sfântă a Lumii Noi, „nevoia de sfinți“; are un monument în Lima, o Mănăstire a Desculților, iar în junglă, la Ocupa, o mănăstire cu peste 25000 de volume, manuscrise, incunabile prețioase. Sincretismul religios (cultul Fecioarei Maria concomitent cu al zeiței Pachamama, crucea lui Hristos și „crucile“ andine, Hristos numit „Tăicuțul“ cutremurelor, în consonanță cu Pachakamaq) nu e mai puțin răspândit, fiind un mod natural de a împăca religiile la nivel popular. Mai mult decât carte de călătorie, povestea Florinei Nicolae întregește viziunea autoarei asupra credinței, începută la Vatican, iar cititorilor, care probabil în cea mai mare parte nu vor ajunge pe aceste îndepărtate meleaguri, le inspiră încrederea că oricum văzutele și nevăzutele comunică pretutindeni.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius