A te plimba cu Cioran în metrou este o experiență care poate conduce la rezultate nostime și contradictorii, generate de situațiile irepetabile în care filosoful este perceput. Dar mai bine să mă explic.
Un prieten parizian, de meserie psihiatru, mi-a spus într-o zi că metroul ar fi cel mai mare spital ambulatoriu din câte au existat vreodată.Hôpital de jour, cum se spune în franceză, adică vii dimineața, îți urmezi tratamentul iar seara te întorci acasă. În zilele următoare procedezi în același fel, chiar dacă spitalul respectiv este un azil psihiatric. Ipoteza că metroul ar adăposti vreo două milioane de indivizi cu tulburări comportamentale pare hilară și nerealistă, deși la o adică nu numai nebunii de legat care au uitat să-și ia medicamentele sunt ușor de remarcat. Indivizi cu aparențe de om normal, profund adânciți în ecranul i-Phone-ului, pot stârni bănuieli sinistre, încât te întrebi dacă sunt întregi la minte cei care „răsfoiesc“ actualitățile cu o viteză halucinantă. Și de ce nu, simplul fapt de a mânca un sandviș printre vibrantele strapontine și bare de susținere poate trăda comportamente bizare, trezi suspiciuni presante, încât simți nevoia să te îndepărtezi de înfometatul cu pricina.
O fi așa, nu o fi, mie îmi place să cred că metroul parizian este un imens salon de lectură, în care se poate citi oricum și orice. Așezat sau în picioare, poți parcurge ziare, reviste, romane și eseuri de toate felurile, tratate de filosofie ori de economie, ba chiar și Biblia ori Coranul. Zilele trecute, o doamnă din insule era complet absorbită de lectura Exodului. Este adevărat că unii cititori au trecut la Kindle, preferând ecranul luminos literei tipărite, dar și ei tot cititori sunt. Iar în metroul parizian se citește pe rupte. Cum nu ai nimic de văzut prin ferestre, iar la alți călători nu este recomandat să te holbezi, mai bine îți scoți frumușel cărticica din buzunar și te pui pe buchisit. Nu înainte însă de a trage discret cu ochiul la coperta vecinului, așa într-o doară, ca să știi cu ce fel de cititor mergi alături. Căci și el în fond face la fel, tot atât de rezervat fiind. În ceea ce mă privește, am adoptat lectura în vagonul metropolitanului ca pe un passe-temps agreabil și instructiv, cu sentimentul că cele zece minute petrecute, de exemplu, între Raspail și Odéon nu sunt pierdute în compania unor autori cât de cât celebri.
printre autorii pe care i-am citit în subteranele metroului, Cioran nu a ocupat un loc important. Îl parcusesem integral de mai multe ori, însă nevoia de a-l relua se făcea uneori simțită, drept pentru care într-o bună zi pun mâna pe De l’inconvénient d’être né în ediție de buzunar cu intenția de a-l reciti de-a lungul periplelor mele subterane. Acest episod a avut loc în urmă cu vreo cinci ani, poate chiar mai mult. Era aproape vară, prin luna iunie, dacă nu chiar iulie și în mod neașteptat zilele erau mai calde decât de obicei. Țin minte că mă aflam pe la stația Tuileries sau Palais-Royal, în jurul orei prânzului. Găsisem un loc pe unul din scaunele laterale, iar gestul de a scoate cartea din buzunar a fost cum nu se poate mai firesc. Nu trec două minute și observ un personaj destul de excentric care străbate culoarul vorbind cu voce tare cu sine însuși și cu toată lumea. Avea vreo șaizeci de ani, era mai curând pirpiriu, și purta un tricou alb, pantaloni scurți iar pe deasupra un sacou în carouri, în diferite nuanțe de gri și albastru. O chelie avansată îi lăsase creștetul complet descoperit. Pălăvrăgeala lui m-a îndemnat să-l situez printre parizienii de condiție modestă care fac turism în propriul lor oraș, neavând mijloacele care le-ar permite să petreacă vacanța pe Coasta de Azur, la Ibiza ori în Insulele Canare. Iar atunci costumația fistichie, discursul neînfrânat și vesel le confirmă statutul de estivant, mai ales în imaginea pe care și-o fac despre ei înșiși. Ori poate că mă înșel și că de fapt aparținea acelei categorii de voiajori care consideră că metroul le oferă posibilitatea de a urma, fără cheltuieli medicale suplimentare, o misterioasă și binefăcătoare terapie, cum ar spune prietenul psihiatru. Oricum, fapt este că ajungând în dreptul meu se oprește, citește coperta și reacționează cu un comentariu de genul: „Tinere, văd că citești un autor important, este foarte bine că ai început cu Cioran, trebuie continuat, nu sunt mulți cei care spun lucrurilor pe nume, iar acesta aparține unei astfel de categorii!“ După care trece mai departe, aparent satisfăcut de prezența, sub formă de carte, a lui Cioran în metrou. Lăsând deoparte apelativul tinere, inadecvat, dar care marchează în discursul direct un fel de ironică simpatie, am fost surprins, desigur în mod plăcut, de faptul că autorul în compania căruia mi-am petrecut ani din viață poate fi o referință pentru un călător original, dar a cărui (eventuală) dereglare nu este tocmai străină spiritului cioranian. Sub ce raport, mi-ar lua prea mult timp acum pentru a preciza.
Al doilea episod a survenit cu un an în urmă, într-o zi ca oricare alta, pe la zece dimineața. Mihaela-Gențiana Stănișor avusese amabilitatea de a-mi trimite ultima ei carte, La moïeutique de Cioran, tocmai apărută la Classiques Garnier. Să mă ierte autoarea că i-am dat citire în același fel, adică tot prin subteranele metroului. Personal, consider că se pot face lecturi interesante în astfel de condiții. Urc prin urmare la stația Daumesnil și găsesc un loc la fereastră, vizavi de o doamnă care mă privește cu un infinit dispreț, o privire cum numai cotoranțele din Rusia sunt în stare să-ți arunce. Singura diferență era că persoana cu pricina părea să fie originară din Guadelupa ori din Martinica. Detaliu fără importanță, desigur. Celelalte două locuri sunt ocupate de un cuplu de provinciali, cu bagajele alături. De ce provinciali, îmi vine greu să explic. Poate din pricina interesului față de vagonul de metrou, de companie, de salba de stații ori de aspectul Senei la podul Bercy. Cam pe la 40-45 de ani amândoi, el neras ca 90 la sută din francezii de astăzi, ea blondă și foarte prezentă. Ceva pe chipul lor te face să crezi că sunt de la țară și că vor coborî la Montparnasse pentru a lua trenul.
Ca să nu rămân dator față de vecina din față, îmi compun o expresie cât se poate de dezagreabilă și scot cartea Mihaelei de a cărei lectură mă las absorbit. Coperta este însă imediat remarcată de vecinul de alături, pentru o fracțiune de secundă chipul lui exprimă surpriza. După care mă cufund cu adevărat în lectură. În general, un ceas interior îmi spune la ce stație trebuie să cobor, când se apropie Raspail închid cartea și mă ridic, ceea ce nu se întâmplă însă de această dată. Ceasul s-a oprit, iar eu continui să citesc. Dându-mi seama că trenul staționează iar ușile s-au deschis, mă ridic disperat să nu ratez coborârea, iar domnul cu valiza de adineauri, îmi face loc cu solicitudine și comentează simpatic și concis: „Asta-i din cauza lui Cioran!“ Din fericire, reușesc să cobor.
Al treilea și ultimul episod a avut loc după vreo două zile. Citeam, desigur, aceeași carte și mă aflam pe linia de metrou Montrouge-Porte de Cligniancourt, la stația Vavin. Urc în vagonul aproape gol și iau loc pe o banchetă liberă. În fața mea, un domn impozant, cam rotofei, genul mare burghezie, cu un bagaj de mână, poartă un palton din cașmir maro deschis, de o mare eleganță. Pare să aibă 65-70 de ani. Pensionar sau mai curând rentier. Interese intelectuale manifeste însă, căci de îndată ce deschid volumul, observă coperta și aproape că sare ca ars: „Cioran! Păi ăsta este unul din preferații mei! Îl apreciez în mod deosebit… Un gânditor fără egal în literele contemporane“. Dau să răspund cu o amabilitate, dar se grăbește să adauge: „Îmi place mai ales ce spune Roland Jaccard despre el“. La aceste cuvinte mă răzgândesc, pentru că mie nu-mi place ce spune Roland Jaccard despre Cioran. Și chiar că nu am nimic de zis, așa că zâmbesc politicos. Din fericire, amatorul de Cioran și de Roland Jaccard coboară la stația următoare. Călătoria împreună a fost scurtă, dar utilă pentru fiecare dintre noi, în sensul că el a găsit pe cineva care citea pe (sau mai degrabă despre) Cioran, iar eu am aflat cum nu trebuie vorbit despre un autor pe care-l prețuiești.
Cititorii lui Cioran aparțin unui soi de congregații secrete: la cel mai mic semnal se recunosc între ei și își trimit mesaje de simpatie, în ciuda reputației de ipochimen ursuz a parizianului contemporan. Am impresia că Proust sau Balzac nu provoacă o astfel de reacție, poate din pricină că ambii (și mulți alții ca ei) sunt autori canonizați de școală. Cu Cioran se întâmplă altceva, avem de-a face cu un autor underground, subversiv și pe alocuri plin de umor, iar aceste trăsături au început să placă marelui public, spre lauda lui.
Nu am repetat experimentul, dar cred că poate fi reluat oricând.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius