MIRCEA ELIADE : Pilotii orbi (1937)

[judit ionescu]

 

 

Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea”
politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a
furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul
elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus
politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au
desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva
sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului
nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate.
Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si
eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lãsând sã se astearnã uitarea
asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.
Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti
aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu
numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã
sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã
voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã
conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire
încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate
înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei:
pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e
vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de
milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este
ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã
a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai
vãd.
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase
epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului
nstru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste
marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine
îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã
micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale,
micile sau marile reforme moarte.
Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea
– toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai
vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor
politice, instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si
puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni
sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot
atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de
bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã,
statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã
aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele,
obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.
Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a
înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi
vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai
istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în
descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea
capitalã: instinctul statal.
Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui
instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu
care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat
de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a
nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea
destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe
de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru
istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã
puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai
pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile
pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si
câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã
mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. […]
Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii
cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã
“administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de
pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut
împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind
100.000 de greci în Anatolia . Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au
gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti,
deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au
permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã
nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze,
pânã la sugrumare, minoritatea germanã!
Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele
minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le
cultura si ajutându- le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai
din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura
conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.
Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”,
“Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si
clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au
dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde.
Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o
minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce
au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã.
Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în
asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le
înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.
Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii
orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã,
politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu
sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un
joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi
lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am
avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri
ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã
pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si
Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã
fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au
fãcut legi de protectia muncii nationale.
Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti
amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri
barbare etc.Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu
grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici
alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru
odatã cu introducerea secarei ( la sfârsitul Evului Mediu ), care a
luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au
introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor.
Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au
adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere),
austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul.
Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si
administrativã.
Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat;
cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul
si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã
substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât
de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în
loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peste ca sã nu
scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din
lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde
numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de
vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii
e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de
milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu
chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.
Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al
românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã
obositã care bate tot mai rar si to mai stins. Adevãrul e acesta:
neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva
veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte
cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si
care bea vin în loc de tuicã.
Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor
alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la
bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi
timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne
imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.
…Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar
întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt
oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu
bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct
care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele
slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult
pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si
meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au
schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai
pare româneascã.
Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã n- are importantã numãrul
evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac
avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd
de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si
inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel,
si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini – nu mai are mult
de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu
istoria…
Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin
intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã
nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce
înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi.

 

 
[Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3]

(http://bucovinaprofunda.wordpress.com/2010/05/03/pilotii-orbi-m-eli...)

[constantin grecu]

Piloţii orbi?Nu ,piloţii care joacă un rol,asumat sau mai puţin asumat,în defavoarea propriului popor!Aşa au făcut şi aşa vor face în cârdăşie cu forţele răului din marile puteri!Pământul,darul sacru al fiecărui popor ,a fost fărâmiţat şi distrus în aşa fel,ca funcţa lui de a susţine viaţa ,să rămână fără obiect!