Aproape zilnic, întrebările nu contenesc. Sfredelesc creierul, trec peste acoperişuri şi streşini, peste mulţimea oamenilor aflaţi sub semnul decăderii. Speranţe îndurerate încremenesc gesturile într-o perspectivă nesfârşită. La capătul zilei sau al nopţii nu recunoaştem firul cărării. Însinguraţi, nădăjduim că-n pulberea prafului regăsim busola drumului. În răscrucea vieţii, aşteptăm nedumeriţi şi stingheri un răspuns. La început, am ascultat basmele bunicilor şi ale mamei. Apoi, am învăţat prin mai multe şcoli şi i-am întrebat pe învăţaţii cunoscuţi, am citit în biblioteci şi arhive ca într-un legământ. Aceasta-i povestea. Şi, totuşi, n-am înţeles ce se petrece cu poporul nostru. Este oare un blestem sau nu-i decât o consecinţă a neputinţei? În lumea de ieri, bunicii noştri încercau să salveze aparenţele la nivelul unei majorităţi a populaţiei. În lumea de astăzi, contemporanii noştri, căzuţi într-o uitare de sine, se complac a trăi farsa propriei lor vieţi.
Anul acesta, în luna aprilie, ar trebui să aniversăm sau să comemorăm câteva date devenite de-a lungul timpului repere istorice şi culturale: centenarul morţii Doamnei Elena Cuza; un secol şi jumătate de la naşterea savantului Lazăr Şăineanu, model al aportului intelectualilor evrei la cultura română; 125 de ani de la naşterea primului preşedinte al Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; 125 de ani de la apariţia, la Sibiu, a revisteiTribuna; 75 de ani de la moartea scriitoarei Constanţa Hodoş.
Ironia sorţii sau blestemul neputinţei sau şi una, şi alta, au legat aniversarea Unirii din 1859 de moartea Doamnei Elena Cuza, petrecută cu 50 de ani mai târziu, în 2 aprilie 1909.
Aniversarea unui secol şi jumătate de la actul Unirii s-a făcut destul de timid şi uşor pompieristic. La Patriarhia Română a fost organizat un simpozion ştiinţific, unde a fost prezent preşedintele ţării, iar la Iaşi şi Focşani s-au desfăşurat unele manifestări cu mult iz popular. Cu acest prilej, nimeni, dar absolut nimeni nu a exprimat un gând pios faţă de Elena Cuza, fosta primă Doamnă a ţării, de la moartea căreia s-au scurs 100 de ani. De asemenea, nimeni nu se întreabă de ce întotdeauna, în Bucureşti, amintirea personalităţii Domnului Alexandru Ioan Cuza se face cu multă discreţie sau de ce ne-au trebuit mai mult de 145 de ani ca să-i ridicăm o statuie în Capitala ţării? Pentru a rămâne în sfera grotescului, amintim intervenţia, din dimineaţa zilei de 24 ianuarie 2009, a noului ministru al Culturii, care are încă un comportament de copil alintat cu apelativul PIŢINACU, aşa cum îi plăcea tatălui său să-l mângâie, potrivit căruia eram informaţi că Domnia Sa va vizita Hanul Concordia, locul deciziei politice a alegerii unui singur Domn, astăzi ruinat complet şi ameninţat cu prăbuşirea după 18 ani de griji democrate. La atât s-au rezumat referinţele ministrului Culturii privitoare la actul UNIRII.
Într-o asemenea ţară firesc este să ne păstrăm umorul, întrucât riscăm să nu înţelegem nimic. Oare cum poate fi interpretat acum optimismul exprimat în urmă cu un secol de cronicarul de la Adevărul, în 3 aprilie 1909: S-a stins şi această mare femeie care va ocupa un loc vrednic în istorie alături de marele ei soţ. Când o posteritate, mai dreaptă decât cea de faţă, va judeca mai fără părtinire Domnia şi faptele lui Vodă-Cuza, ea nu va ezita, desigur, să scoată în relief şi pe întâia Domniţă a Principatelor Române Unite. Şi dacă istoria ţărilor române cunoaşte poveşti cu femei distinse care au fost vrednice neveste ale bărbaţilor lor, în rândul acestor femei istoria va pune şi pe Domniţa Elena.
Rămânem cu ochii minţii într-o altă realitate. În fapt, într-o altă rătăcire. Suntem în 1900. Dimitrie A. Sturza se îndreaptă spre tribuna Parlamentului. Mersul cabrat, uşoara aplecare în faţă a trupului, trădau o stare de nervozitate. Cu un glas gâtuit de o emoţie greu controlată se dezlănţuie, fără a avea sentimentul ridicolului, într-o diatribă împotriva Domnului Unirii. Din ziare, Doamna Elena Cuza, martor sfânt al perioadei Unirii, află despre discursul infam. Era vărul primar al Doamnei Elena, mama dânsei soră cu tatăl lui Mitică Sturdza. Ura împotriva Domnului Cuza avea mai multe cauze. Începutul se petrece în ianuarie 1859. Atunci, ne spune Doamna Elena Cuza, Moldova era frământată de alegerea Domnului. Şi lupta se dădea mai mult între Mihai şi Grigore Sturdza, între tată şi fiu. Ambii aduseră la Iaşi lăzi încărcate cu galbeni ca să cumpere Domnia. (Adevărul, 25 ian. 1909).
Cealaltă cauză majoră este relatată tot de Doamna Elena: Cuza avea ca secretar al său pe Mitiţă Sturdza. Prin 1863, Cuza, rugat şi de mine, permite revoluţionarilor poloni să treacă prin ţară arme şi muniţie pentru o mare revoluţie ce o pregăteau. Mitiţă Sturdza află acest secret şi găseşte cu cale să-l divulge, după cum mai făcuse şi cu alte acte tot de asemenea natură. Şi atunci, soţul meu, într-un moment de mare indignare, l-a luat de gulerul hainei şi l-a azvârlit pe scările palatului. Amintirile trecutului o exasperau, iar starea de greaţă îi provoacă un gest limită: refugiul într-o ţară străină. Terminase construcţia unei vile în Piatra Neamţ. Trebuia să se mute. Renunţă şi dăruieşte casa fratelui Theodor Rosetti care, ulterior, a vândut-o. Pleacă la Geneva, la fina şi nepoata sa, Elena Lambrino, căsătorită Răşcanu. Distanţarea faţă de vulgaritatea clasei politice româneşti îi aduce linişte.
Din când în când, primea vizita unor rude din ţară. Într-una din zile a sosit nepotul Gheorghe Rosetti cu soţia şi fiul lor, Theodor, alintat Toto, în vârstă de 12 ani. Doamna Elena i-a cerut micuţului strănepot să nu i se adreseze cu Măria Ta, ci să-i spună simplu Bunica Elena. Toto o invită pe bunicuţa Elena la o plimbare cu barca pe Lacul Leman. În dimineaţa stabilită, timpul se schimbă brusc, atât de rău, încât barcagiul, din cauza valurilor prea mari, se temea să plece de la ţărm. Plânsetele şi rugăminţile micuţului Toto l-au înduplecat pe barcagiu şi, în cele din urmă, au pornit. Din depărtare, Toto zări pe malul lacului silueta firavă a bunicuţei îmbrăcată în hainele cernite ale doliului impus pentru tot restul vieţii. Cei doi s-au bucurat enorm de clipa revederii. Niciunul n-ar fi putut să-l dezamăgească pe celălalt. Cu timpul, dorul de ţară îi cuprindea sufletul. Îşi pierduse împotrivirea. Zilele vechi, neschimbătoare, poate neînaripate şi dezastruoase, acum nu le retrăia decât prin prisma amintirilor frumoase. Curând, va primi vizita Henrietei Bacalu, o cunoştinţă mai veche din Piatra Neamţ. În schimbul unei modeste sume de bani, Henrieta Bacalu i-a oferit o mică locuinţă în Piatra. Suntem la sfârşitul anului 1903. Doamna Elena a primit oferta şi s-a întors în ţară însoţită de Henrieta Bacalu. Restul zilelor le-a trăit într-un sentiment al datoriei faţă de tradiţia familiei, faţă de memoria soţului, faţă de nevoile oamenilor umiliţi de sărăcie. Omul de încredere, Joseph Hauser, ducea nevoiaşilor din mahalaua Pietrei, lemne, mâncare, îmbrăcăminte pentru copii şi bătrâni. Era înconjurată numai de oamenii de serviciu, Nicoale tâmplarul, nevasta şi fiica acestuia, care-şi purtau mai mult de grija lor, precum şi de credincioasa cameristă Germaine. În casă intrau, mai ales de sărbători, numai câţiva prieteni: Socrate Lalo, Eleonora Albu, Henrieta Bacalu, Didina Măcărescu, dr. P. Flor, medicul său curant care venea în fiecare marţi, înaintea prânzului, precum şi fraţii şi rudele sale, Mitică Rosetti, Theodor Rosetti cu soţia Pulcheria, nepotul Lambrino ajuns general şi Gheorghe Rosetti. Trăia atât de retras, încât foarte mulţi oameni o credeau moartă sau plecată din ţară. Rareori şi numai atunci când apărea o întâmplare dureroasă în viaţa ei, aflau şi contemporanii că mai trăia Doamna Elena. În 1905, sculptorul Böermel se adresează secretarului general al Academiei Române, mai vechea cunoştinţă Mitică A. Sturdza, pentru completarea fondurilor necesare ridicării monumentului dedicat Domnului Unirii. Răspunsul este în maniera caracteristică: Cere-mi ce doreşti maestre, dar monumentul lui Cuza nu se poate ridica în Ţara Românească, şi atât timp cât voi fi ministru, nu voi îngădui ca dumneata să vorbeşti cu Majestatea Sa. În curtea palatului voi sta eu de gardă când vei încerca să intri la regele Carol. Monumentul lui Cuza este o primejdie pentru dinastie şi pentru liniştea ţării. Faptele nedrepte atribuite Domnului Cuza o afectau profund. În asemenea momente, refuza să ia medicamentele şi-i spunea medicului: Pentru mine, viaţa nu mai are rost. Am trăit destul. Am fost chinuită. Doar mi-o fi îndeajuns. Alteori, îşi căuta o consolare: Dacă viaţa lungă ce am dus-o este o pedeapsă pentru nerecunoştinţa unora, am cel puţin mângâierea sufletească de a fi ajutat pe atâţi săraci şi nevoiaşi. Şi totuşi, atunci când starea sănătăţii era mai bună, stătea în curtea casei. Modestă, cu două camere mici şi un antreu din care se intra în camera destinată cameristei Germaine, avea în faţă o mică grădiniţă cu flori. Aici lucra cu mâinile tremurânde ciorapi de lână pentru copiii săraci. Austeritatea impusă traiului zilnic nu depăşea condiţia oamenilor săraci. Mobilierul simplu era compus dintr-un pat, un dulap pentru haine, un scrin şi un fotoliu. Din toate bijuteriile de odinioară păstra numai un medalion, bătut în pietre rare, care încadra portretul Domnului Cuza, aşezat întotdeauna pe măsuţa de lângă pat. Hainele îi erau la fel de simple. Îmbrăca o haină neagră de postav peste nişte pulovere cenuşii de lână pe care le purta vara şi iarna din cauza suferinţei provocată de frig. O fustă neagră întregea vestimentaţia. În picioare purta ghete cu nasturi, iar pe cap o dantelă sau un voal de lână simplă, asemenea unei călugăriţe. Avea numai două abonamente, la Adevărul şi la Figaro, ziare pe care i le citea Germaine.
Răstălmăcirea adevărului istorici provoca suferinţe profunde şi nu înţelegea ce se va întâmpla cu ţara şi cu poporul. Cuza făcuse enorm pentru România, iar în viziunea ei cu greu îi găsea o asemănare. Câteodată, camera ei înşelător luminată de lună era încărcată de fantome care nici nu dormeau, nici nu vegheau. Se căsătorise cu Cuza, în 30 aprilie 1844. Era fiica postelnicului Iordache Rosetti şi a Ecaterinei născută Sturdza. Părinţii locuiau în satul Soleşti din ţinutul Vasluiului.
