Poate unul dintre cele mai dulci şi mai controversate războaie contemporane, care se desfăşoară chipurile din antichitate, este cel al desertului baclava.
Pe cât de gustos, pe atât de controversat este desertul pe care astăzi îl asociem cu bucataria tradiţională grecească, sau cel puţin aşa vor grecii să credem. Am menţionat corect grecească, pentru ca "războiul" dintre istoricii turci şi cei greci nu pare să îşi găsească o finalitate prea curând.
În timp ce grecii susţin că baclavaua este o invenţie antică elenă, dovada fiind după părerea lorDeipnosophistae (lucrare din secolul al III-lea d.Hr. aparţinând literaturul grec Athenaeus, în care apare menţionat desertul koptoplakous, o formă străveche a baclavalei), turcii afirmă că în lucrarea respectivă este vorba, de fapt, de halva, iar baclavaua a apărut abia în Evul Mediu, în zona oraşului Gaziantep.
Ulterior a fost preluată ca unul dintre deserturile preferate ale sultanilor de la Palatul Topkapi. În sprijinul istoricilor turci stă şi faptul că mai toate popoarele din zona sud-caucasiană au acest desert. Ba chiar sunt voci, care îl atribuie Persanilor. Vom accepta varianta istoricilor turci, mai ales că o tradiţie a monarhilor otomani, încă din secolul al XV-lea, numită Baclava Alayi, impunea ca în fiecare sărbătoare sfântă de Ramadan, sultanul să prezinte ienicerilor tavi cu baclava, aceasta fiind şi cea mai veche menţiune clară a deliciosului desert.
Baclavaua este, practic, o prajitura formată din straturi suprapuse de foi de aluat foarte subţiri, în care a fost presarat din belşug miez pisat de fistic şi/sau nucă. La acestea se adaugă şi zahăr, miere de albine şi scorţişoara pentru ca, la final, când prajitura a fost rumenită la cuptor, peste toate să se adauge o porţie consistentă de sirop sau de apă de trandafiri.
Rezultatul este fabulos... dovandă fiind aria largă de răspândire a acestui desert. Astăzi, baclavaua este pregătită, cu variaţiuni ce depind de fiecare zonă geografică, din China şi până în SUA
