27 iunie 1884 - Episcopia Romano-Catolică de Iaşi (III)

[altmariustotal catolic]

http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=202006066

Azi, 27 iunie, vom aniversa 136 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, de aceea vă propun câteva articole în care voi sintetiza organizarea catolicilor din Moldova, de la consemnarea lor documentară şi până în zilele noastre. În primele două articole am prezentat formele de organizare teritorială din secolele XIII-XIX: Episcopia de Milcov, Episcopia de Siret, Episcopia de Baia şi Episcopia de Bacău.

Vicariatul Apostolic al Moldovei

La începutul secolului al XIX-lea, preoţii misionari s-au decis să mute reşedinţa episcopului la Iaşi. Aici însă au întâmpinat o rezistenţă puternică din partea Divanului Domnesc, probabil din cauza unui firman emis de Poarta Otomană, privind protejarea creştinilor de rit roman, care, în ciuda insistenţelor diplomatice ale Austriei şi Sfântului Scaun, nu a putut fi abrogat. Din această cauză, în Moldova nu s-a mai putut menţine o episcopie, ci doar un vicariat. Acesta s-a înfiinţat în anul 1818, la Iaşi, şi a primit numele de Vicariatul Apostolic al Moldovei (1818-1884). La cârma acestei instituţii s-au succedat 14 vizitatori apostolici cu caracter episcopal, care erau titularii altor episcopii ale Bisericii Catolice.

Acest compromis nu a plăcut Austriei, care considera că abandonarea titlului de episcop de Bacău nu mai justifica insistenţele ei la protectoratul catolicilor din Moldova. Firmanul turcesc care interzicea şederea unui episcop catolic în Moldova nu fusese revocat, iar protectoratul Austriei nu era aprobat oficial de către Poartă. În aceste condiţii, Congregaţia De Propaganda Fide, fără să anunţe aceste două puteri, propune papei ca vizitator apostolic pe Ioan Paroni (1818-1825), care a fost numit în ziua de 2 august 1818. Nemulţumit de situaţia juridică în care se afla, ca şi de slabele preocupări ale nunţiului Stümmer de la Constantinopol pentru revocarea firmanului, pleacă el însuşi în capitala imperiului, dar fără mari sorţi de izbândă. Venit în capitala Moldovei, din cauza opoziţie clerului ortodox, hotărăşte să stea la Horleşti, dar pentru o mai bună coordonare a activităţii pastorale episcopul Paroni a numit doi vicari forani (protopopi districtuali). În afară de vicarul de la catedrala din Iaşi, aceşti vicari îşi aveau sediile la Faraoani şi Siret. Este demn să mai consemnăm că prin demersurile sale, episcopul Paroni a câştigat bunăvoinţa Porţii Otomane şi, prin câteva legături şi intervenţii, a reuşit să anuleze firmanul dat de cancelaria otomană, episcopul putând astfel să stea oficial în Moldova, chiar dacă situaţia lui juridică nu era clară în acte.

Episcopului Paroni îi succed ca administratori apostolici în Moldova alţi episcopi franciscani: Bonaventura Zabberoni (1825-1826), Iosif Gualtieri (1826-1827), Inocenţiu Panfili (1827-1831), Carol Magni (1832-1835), Petru-Rafael Arduini (1838-1843), Paul Sardi (1843-1848), Anton de Stefano (1849-1859), Iosif Tomassi (1859-1864), Iosif Salandari (1864-1873), Anton Graselli (1874), Ludovic Marangoni (1874-1877), Fidelis Dehm (1878-1880), Nicolae Iosif Camilli (1881-1884). Dorim să elogiem aici figurile marcante ale episcopilor Paul Sardi - care a înfiinţat un Mic Seminar pentru seminariştii indigeni, şi Anton de Stefano - care a obţinut aprobarea pentru "înfiinţarea unui seminar în România de peste Milcov".

Întrucât toate formele de organizare a catolicilor din Moldova nu au fost de lungă durată se impunea găsirea unei alte strategii. Moldova continua să fie un ţinut misionar, iar misionarii nu puteau face faţă numărului crescând al catolicilor din această zonă, de aceea era necesar un cler indigen pentru o pastoraţie în spiritul directivelor Bisericii Catolice, ceea ce s-a şi înfăptuit spre finalul veacului al XIX-lea.

Catolicii din Moldova la sfârşitul secolului al XIX-lea

La finele secolului al XIX-lea, sistemul vieţii politice a avut ca bază un regim democratic inaugurat prin Constituţia din 1866. Democratizarea societăţii româneşti a avut loc, însă, foarte lent, deoarece limitele reformei agrare din 1864 au dat naştere unor grave probleme sociale. Puterea politică era împărţită între marii proprietari industriali (liberalii) şi funciari (conservatorii). Orientarea liberală a criticat vechiul regim politic, dar a fost prudentă faţă de tendinţa de radicalizare a cadrului democratic. Prin alternanţa la putere a Partidului Naţional Liberal şi a celui Conservator, regele şi-a păstrat rolul de arbitru în viaţa politică.

Fiind un rege constituţional, Carol I (1866-1914) a acţionat ca un factor de mediere în viaţa politică. El a fost favorabil catolicilor, întreţinând numeroase relaţii cu episcopii de Bucureşti şi de Iaşi. Domnia lui a marcat o etapă de mari progrese ale României în plan economic, social, administrativ, politic, cultural etc. Sistemul de guvernare stabilit prin Constituţia din anul 1866 şi-a dovedit viabilitatea, iar regimul politic a evoluat pe o linie democratică. Aşadar, contextul politic favoriza trăirea paşnică a catolicilor din Moldova.

Pe fondul revoluţiei socio-economice ce a cuprins întreaga ţară, s-au observat importante mutaţii pe plan social. Populaţia Moldovei se află într-o continuă mişcare, amintind şi creşterea demografică ce a caracterizat sfârşitul secolului trecut. Majoritatea populaţiei trăia la sate (aprox. 82%). Dar, pe seama sărăciei populaţiei rurale, în condiţiile divizării loturilor de pământ, a concentrării lor în mari gospodării şi a industrializării, a crescut şi numărul locuitorilor de la oraşe. În ciuda revoluţiei industriale, ţărănimea a continuat să reprezinte pătura socială cea mai însemnată în societate. În ea se încadrează şi cea mai mare parte a catolicilor din Moldova de la sfârşitul secolului al-XIX-lea.

Legea împroprietăririi rurale din anul 1864 stabilea ca să i se dea fiecărui preot câte opt fălci şi jumătate de pământ, în raport cu numărul credincioşilor. La bisericile mari puteau fi trei sau patru preoţi. Guvernul D.A. Sturdza a intervenit în clarificarea acestei probleme, hotărând să se ia surplusul de pământ de la bisericile care nu aveau numărul de preoţi stabilit în 1864. Pentru ţărani, Constituţia din 1866 a adus câteva lucruri bune: în comune se alcătuieşte un consiliu comunal autonom, care avea un primar ales, precum şi un notar, care ţinea la zi registrele şi evidenţa dărilor. Repartizarea impozitului şi strângerea lui au fost încredinţate unui perceptor ambulant. Evidenţa stării civile a fost luată din grija preotului şi încredinţată notarului. Preotul era de acum înainte numai preot, nu mai era şi judecătorul satului, educatorul şi conducătorul lui. Prin această constituţie, preotul şi-a pierdut mult din autoritatea pe care o reprezenta în sat. Totuşi, preotul, alături de învăţătorul satului, se bucura de o stimă deosebită, fiind considerat ca făcând parte dintr-o grupare socială de elită.

În ceea ce priveşte numărul locuitorilor din Moldova, credem că sunt binevenite datele culese dintr-un raport al episcopului Nicolae Iosif Camilli, trimis în anul 1890 binefăcătorilor din Bruxelles. În Moldova erau aproximativ 65.000 de catolici, care trăiau într-un teritoriu vast ce cuprindea aproximativ 2.000.000 de locuitori. Dintre aceştia, 300.000 erau evrei, 40.000 protestanţi, iar restul erau ortodocşi. Pentru credincioşii catolici, dispersaţi şi separaţi de distanţe mari, erau 26 de parohii cu 23 de preoţi, dintre care unii erau bătrâni sau bolnavi, patru parohii fiind vacante. Printre catolicii din Moldova nu se găseau nici aristocraţi, nici burghezi, nici persoane din clasele înalte ale societăţii. Din cauza numărului mic de preoţi, o mare parte dintre catolici trăiau fără îngrijire spirituală. În Moldova era nevoie de mai mulţi preoţi, era necesară înfiinţarea unor parohii noi, trebuiau fondate şcoli noi, unul sau mai multe colegii etc. Dar, din cauza sărăciei, acestea nu se puteau realiza. Pentru aceeaşi perioadă, dintr-un jurnal al părinţilor iezuiţi, am reţinut următoarele cifre: numărul catolicilor din toată Moldova se ridica la aproximativ 63.000 - dintre care "vreo 55.000 de localnici şi vreo 10.000 de peregrini"; ei erau deserviţi de 30 de preoţi din Ordinul Franciscanilor Minori Conventuali, majoritatea fiind străini, trei născându-se în Moldova; în Moldova erau 26 de parohii cu 37 de biserici de piatră, 60 din lemn şi 15 capele.

În contextul dezvoltării generale a României, un rol important l-a avut şi cultura. Înflorirea ei, începută la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost concretizată, în perioada pe care o analizăm, prin preocuparea constantă pentru cultură, dar şi prin personalităţile de vază ce au ilustrat-o: Vasile Alecsandri, Theodor Aman, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Alexandru Odobescu, Nicolae Iorga etc.

Un rol important în creşterea nivelului de cultură al catolicilor din Moldova l-a jucat Legea învăţământului din 1864, prin care învăţământul primar de patru ani a devenit obligatoriu şi gratuit. Catolicii beneficiau şi de aportul pe care l-au dat misionarii şi dascălii ce îi conduceau. Însă, în ciuda acestor avantaje, mulţi au rămas analfabeţi, pentru că nu voiau să meargă la şcoală. Grija pământului îi preocupa mai mult. Ministerul Instrucţiunii Publice va admite predarea religiei în şcoli, ceea ce uşura munca de educare religioasă a copiilor, care era de multe ori neglijată de părinţi. După învăţământul primar se putea urma învăţământul secundar de şapte ani şi cel universitar de trei ani. Lipsa de şcoli şi de cadre didactice a făcut imposibilă aplicarea practică a legii din 1864. În această perioadă s-au fondat şi primele forme de învăţământ superior din Moldova, aşa-zisele şcoli ştiinţifice de prestigiu. Copiii catolicilor, însă, de cele mai multe ori provenind din medii foarte sărace, nu puteau beneficia de aceste roade ale dezvoltării învăţământului din România. Tot în această perioadă a avut loc şi o puternică mişcare artistică. Arhitectura, pictura, sculptura, muzica şi teatrul trec printr-un proces de definire a marilor direcţii care vor reliefa specificul naţional în artă. Pe plan naţional se consolidează un stil artistic românesc. Din păcate, aşa cum ne atestă mărturiile şi documentele, nu s-au evidenţiat asemenea artişti din rândul catolicilor moldoveni. Bisericile erau proiectate şi pictate de artişti străini, de cele mai multe ori italieni, sub influenţa misionarilor catolici din Moldova. Un rol important îl joacă în această perioadă şi presa. Apar numeroase cotidiene şi reviste. Cele catolice îşi vor face apariţia abia în ultima decadă a acestui secol.

O statistică privind structura intelectuală românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea ne prezintă cum clerul constituia 18,9% din totalul intelectualilor, situându-se pe treapta a treia a statisticii, după profesori (46,1%) şi jurişti (22,8%). Calificativul de "intelectual" era dat de studiile superioare urmate de aceştia. În paralel cu ei, se arată că cea mai mare parte dintre intelectuali aparţineau categoriei sociale a boierilor şi burghezilor, în timp ce din rândul ţărănimii se ridicau foarte rar asemenea persoane. Se poate constata că, la nivel general, ţăranii nu puteau beneficia de un nivel de cultură foarte înalt. Mulţi erau analfabeţi, iar unii se mulţumeau doar cu clasele elementare.

În ceea ce priveşte nivelul de cultură al catolicilor din Moldova, ne sunt de folos constatările misionarilor iezuiţi, care au activat în Vicariatul Apostolic al Moldovei şi mai apoi în Dieceza de Iaşi. În ceea ce priveşte institutele şcolare: erau două colegii pentru fete aparţinând surorilor sioniene, unul la Iaşi şi unul la Galaţi, erau trei şcoli grădiniţe, două şcoli pentru lucrări manuale feminine etc. Viaţa catolicilor era împiedicată mult, deoarece trăiau între schismatici şi iudei. Din raportul episcopului Camilli pentru anul 1890, vedem necesitatea de a se înfiinţa şcoli pentru copii, un pension pentru tinerii mai abili etc., ei iubind modul preoţilor de a-i educa. Pentru tinerele fete se găseau două pensioane (şcoli cu internat) îngrijite de surorile franciscane şi surorile din Congregaţia Notre Dame de Sion, cele pentru băieţi lipsind cu desăvârşire.

Aceste realităţi, precum şi contextul internaţional, marcat de constituirea Sfântului Scaun (1870) şi Războiul de Independenţă a României (1877), au avut ca rezultatele imediate înfiinţarea Arhiepiscopiei Catolice de Bucureşti (27 aprilie 1883) şi a Episcopiei de Iaşi (27 iunie 1884).

Pr. Alois Moraru