27 iunie 1884 - Episcopia Romano-Catolică de Iaşi (II)

[altmariustotal catolic]

http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=202006065

Peste câteva zile, la 27 iunie, vom aniversa înfiinţarea Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, în anul 1884. Până atunci, însă, vă propun câteva articole în care voi sintetiza organizarea catolicilor din Moldova, de la consemnarea lor documentară şi până în zilele noastre. În primul articol am prezentat primele forme de organizare teritorială: Episcopia de Milcov şi Episcopia de Siret.

Episcopia de Baia

La începutul secolului al XV-lea, oraşul Baia era capitala Moldovei şi era locuit de români, saşi şi unguri. Pentru a-şi consolida tronul, domnul Alexandru cel Bun (1400-1432) a căutat să se apropie mai mult de Polonia şi, în acest sens, s-a căsătorit cu verişoara regelui Vladislav, Maria Rimgailla. În anul 1402, încheie un tratat cu regele polon, recunoscându-i suzeranitatea, şi îl ajută în luptele cu teutonii la Grünwald (1410) şi Marienburg (1422).

Cum am consemnat în articolul anterior, în anul 1413, au fost numiţi din greşeală doi episcopi de Siret. În acelaşi timp, regele polonez cere antipapei Ioan al XXIII-lea să înfiinţeze o episcopie catolică la Baia, iar episcop să fie numit dominicanul Ioan Ryza, superiorul ordinului în Vicariatul Ruteniei. Pentru rezolvarea situaţiei create, antipapa l-a rugat, la 7 august 1413, pe episcopul de Cameniţa să se intereseze dacă biserica din Civitas Moldaviensis (Baia), situaţia şi însemnătatea oraşului justifică înfiinţarea unei episcopii şi, în caz afirmativ, să transforme biserica în catedrală, să pună la cale toate cele trebuincioase şi să-l sfinţească episcop pe Ioan de Ryza, propus de regele şi regina Poloniei. Papa termină scrisoarea punând noua episcopie sub ascultarea şi dependenţa Episcopiei de Halici. În mod eronat, unii istorici plasează înfiinţarea acestei episcopii în anul 1410, când "Alexandru cel Bun, voievodul Moldovei, împreună cu soţia sa, Margareta, care era catolică, au organizat episcopia pentru credincioşii catolici". Cercetările serioase susţin, însă, că Episcopia de Baia a fost înfiinţată în anul 1418 şi au fost şapte episcopi care au purtat acest titlu, ultimul fiind Mihail Marinoski (1510-1523).

Pentru buna desfăşurare a cultului, domnul Alexandru cel Bun a clădit catolicilor, între anii 1417-1420, o biserică din piatră, în stil gotic, cu bolţi şi sculpturi frumoase, care măsura 30 paşi lungime şi 10 lăţime. Mulţumit de această biserică, papa Martin al XV-lea (1417-1431) îl roagă pe episcopul de Baia, Ioan Ryza, să cerceteze motivele de anulare a căsătoriei domnului cu Maria Rimgailla. Toate încercările ei de convertire a soţului au rămas zadarnice. Deşi despărţirea s-a făcut în mod paşnic, ea a adus totuşi o încordare între Moldova şi Polonia.

În perioada cât a funcţionat Episcopia de Baia, "viaţa catolică" a slăbit foarte mult, ceea ce le-a permis husiţilor să convertească o mare parte dintre catolici la religia lor. După moartea lui Alexandru cel Bun, urmând patru ani de lupte fratricide, propaganda husită slăbeşte în intensitate, deoarece domnii s-au îndreptat din nou spre Polonia. Această orientare nu va dura mult, husitismul va reînvia şi, împreună cu protestantismul, va distruge viaţa catolică de la Baia. Mai mult, între 1439 şi 1442, când s-a desfăşurat Conciliul de la Florenţa, mitropolitul Damian al Moldovei a semnat decretul de unire, dar nu a acceptat "Filioque" şi a rămas pe mai departe împreună cu poporul în religia şi tradiţia ortodoxă.

După moartea episcopului Ioan Ryza, în anul 1438, papa Eugen al IV-lea (1431-1447) l-a numit ca succesor pe dominicanul Petru Czipser, care până în 1452 nu a fost în eparhia lui. La începutul activităţii sale ca episcop, a trimis la Roma o relatare a situaţiei catolicismului din Moldova: ereticii predică nestingheriţi şi au atras de partea lor călugări franciscani şi dominicani şi împreună contribuie la ruinarea credinţei şi moravurilor. La 28 noiembrie acelaşi an, papa Nicolae al V-lea (1447-1455) scria episcopului de Esztergom rugându-l să analizeze situaţia din Moldova. Acesta îl înştiinţează pe inchizitorul general, Ioan Capistran, care-şi trimite călugării minoriţi pentru a predica dreapta credinţă.

În anul 1457, când urcă pe tronul Moldovei Ştefan cel Mare (1457-1504), moare episcopul Czipser şi este numit franciscanul Ioan Kaminez (8 iulie). Este o bună ocazie de comunicare cu franciscanii trimişi de Ioan Capistran, iar rezultatele nu întârzie să se arate. În anii 1445 şi 1456, Ioan Capistran a fost în Moldova, predicând însoţit de cunoscători ai limbilor locale. Misionarii franciscani, datorită muncii lor apostolice intense, au reuşit să-i readucă pe mulţi dintre ruteni, valahi, armeni şi alţii la credinţa catolică.

În anul 1462, aceşti călugări au fost nevoiţi să părăsească Moldova deoarece au venit în conflict cu clerul ortodox local. Ioan Kaminez, ca şi antecesorul său, n-a stat prea mult timp în dieceză, şi în cele din urmă a fost numit episcop auxiliar în Ungaria.

După ce, în iulie 1504, a murit domnul Ştefan cel Mare, tronul Moldovei i-a revenit fiului său Bogdan. Pentru întărirea relaţiilor cu Polonia, acesta a vrut să se căsătorească cu Elisabeta, fiica regelui polon Alexandru, acceptând să fie numit un episcop polonez la Baia şi să vină preoţi care să-i păstorească pe catolici. Întrucât căsătoria nu a mai avut loc, Baia a rămas fără episcop timp de şapte ani.

În anul 1510 este amintit ultimul episcop de Baia, Mihai Marinoschi. El nu a arătat vreun interes pentru episcopia devenită titulară şi a murit în anul 1525. După acest an, Baia a rămas doar o simplă parohie.

Lipsită de episcopi şi de o organizare bisericească adecvată, minoritatea catolică din Moldova a fost lovită puternic de ofensiva husită şi protestantă. Totuşi, misionarii franciscani şi dominicani s-au străduit să menţină flacăra catolicismului aprinsă şi au căutat pe căi diverse să-i readucă pe "catolicii rătăciţi" la turma pe care au părăsit-o. Deşi au lucrat în Moldova încă de la începutul secolului al XIII-lea, abia în anul 1535 este menţionată pentru prima oară mănăstirea franciscanilor din Bacău. Munca franciscanilor şi dominicanilor este continuată de misionarul iezuit Thabuc Fegedin, care îi readuce la "religia lor de mai înainte" pe cei din oraşele Huşi, Trotuş, Roman şi în cinci sate din jurul acestuia. Eforturile acestui misionar au fost susţinute şi de preoţii Iuliu Mancinelli şi Francisc Pastis de Candia, cărora li s-a propus să rămână aici mai mult timp, oferindu-li-se "şansa de a fi numiţi episcopi".

După acest succes, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Moldova, ca de altfel întreaga Europă de Răsărit, a fost străbătută de un puternic curent promovat de iezuiţi, prin care se intenţiona reorganizarea formelor administrative locale ale catolicilor de pe acele meleaguri. În acest sens, preotul iezuit Stanislau Warszewicz, sprijinit de domnul Moldovei, Petru Şchiopul (1574-1579; 1582-1591), de sfetnicul Bartolomeu Brutti şi de mitropolitul Sucevei, Gheorghe Movilă, cu aprobarea cardinalului Aldobrandini, a iniţiat un plan care prevedea înfiinţarea unei episcopii catolice sufragane celei de Lvov, cum fusese şi cea de Baia, şi a unui seminar pentru clerul indigen la Cotnari. Acest plan nu a fost dus la desăvârşire, deoarece, în anul 1591, domnul Petru Şchiopul a fost înlăturat. Totuşi, documentele care ne sunt accesibile şi relatările "călătorilor străini" au scos la iveală diverse iniţiative ale boierilor din Moldova de a-i chema pe iezuiţi în teritoriile pe care le posedau, pentru a asigura asistenţa pastorală a credincioşilor de religie catolică, ale căror comunităţi au avut de suferit mult din cauza calvinilor şi husiţilor.

Episcopia de Bacău

În contextul zbuciumat al Moldovei, după moartea ultimului episcop de Baia, minoritatea catolică din această parte a ţării putem spune că doar a supravieţuit. Din punct de vedere politic, Moldova era vasală turcilor şi domnii erau schimbaţi foarte des de către Poarta Otomană. Boierii au fost mari posesori de pământuri şi de multe ori contribuiau la urcarea pe tron a unui domn sau la căderea lui. Alături de ei stătea ierarhia bisericească ortodoxă, care avea în posesie terenuri imense. Printre aceştia, trăiau şi câteva mii de catolicii, cărora preoţii le aminteau mereu că sunt catolici şi se deosebesc de ortodocşi.

Sub domnia lui Ieremia Movilă (1595-1606), cei "15.000 de catolici din Moldova, în cea mai mare parte saşi şi unguri", au fost ocrotiţi, situaţie ce permite venirea pe aceste meleaguri a călugărilor franciscani de la Pera Constantinopolului. Constatând bunăvoinţa domnului şi a urmaşului său, Simon Movilă, Sfântul Scaun a decis înfiinţarea Episcopiei de Bacău, fapt concretizat la 17 septembrie 1607, când papa Paul al V-lea (1605-1621) îl numeşte pe episcopul Ieronim Arsengo. Analizând corespondenţa acelei vremi şi contextul epocii, mulţi istorici sunt de părere că Episcopia de Bacău a fost continuarea celei de Siret. Şi într-un caz şi în celălalt, un rol important l-a avut regele Poloniei, care era considerat primul protector al catolicilor din Moldova.

Şaisprezece din cei 19 episcopi care s-au perindat la conducerea acestei eparhii, au fost polonezi, mulţi lipsind sau vizitând foarte rar episcopia. Motivul pentru care nu stăteau la Bacău erau desele incursiuni ale tătarilor, care jefuiau şi omorau, iar lumea stătea refugiată în păduri. Această situaţie a făcut ca papa Alexandru al VII-lea (1665-1667) să-i oblige pe ierarhi să rămână la sediul episcopiei. Întrucât nici această dispoziţie nu a dat rezultatul scontat, Sfântul Scaun a trimis numeroşi vizitatori apostolici. Amintim câţiva dintre ei, dar şi dintre misionarii marcanţi din acea perioadă: Francisc Pastis din Candia, Bernardin Quirini, Ştefan Balthazar, Andrei Bogoslavic, Paul Bonnici, Nicolae Barsi, Benedict Emanuel Remondi din Milan, Petru Bogdan Baksic, Bartolomeu Bassetti, Petru Diodat, Marcu Bandini, Paul Beke, Petru Parcevic, Bonaventura din Campofranco, Vito Piluzzio etc.

Aceşti delegaţi ai Sfântului Scaun au constatat că, în primele decenii ale secolului al XVII-lea, din cauza luptelor dese purtate pe teritoriul Moldovei, a scăzut simţitor numărul catolicilor din această parte a ţării. La mijlocul acestui secol se constată următoarea coloratură etnică a catolicilor din Moldova: "unguri, care-şi uitaseră limba, poloni, italieni, slavi, francezi, saşi şi alţii". Trecând prin comunităţile catolicilor, mulţi vizitatori nu fac referinţă la etnia lor, ci îi numesc "ungureni".

Pentru a uniformiza situaţia clerului şi a credincioşilor din Moldova, în această perioadă au avut loc două sinoade diecezane: unul la Cotnari (6 noiembrie 1642) şi unul la Bacău (27 aprilie - 1 mai 1663). Printre chestiunile abordate la aceste sinoade au fost: situaţia catolicilor din Episcopia de Bacău, acceptarea purgatoriului ca normă de credinţă, reglarea abuzurilor şi dezordinilor în privinţa ritului şi a sacramentelor. Aceasta a persistat până în anul 1818, când a murit ultimul episcop care a purtat acest nume, Iosif Bonaventura Berardi (+ 20 aprilie 1818, la Iaşi).

În toată această perioadă, întrucât catolicii au trecut prin situaţii dramatice, misionarii au fost alături de credincioşi în marile lor greutăţi: năvălirea tătarilor, a cazacilor, a turcilor etc.; asuprirea lor de către domni, boieri şi mănăstiri; multiple cazuri de ciumă, holeră sau alte boli. Asupririle erau deseori influenţate de faptul că majoritatea catolicilor din Moldova erau consideraţi acum "unguri" şi erau priviţi cu oarecare suspiciune de ortodocşi. Cu toate acestea, catolicii s-au încadrat în muncă şi în viaţa ţării, credinţa lor le-a creat un echilibru moral şi o speranţă de mai bine, fapt pentru care "catolicismul s-a răspândit în Moldova încă de la întemeierea principatului, iar de atunci au catolicii biserici...".

Pentru a fi mai expliciţi, vom relata din Memoriul asupra vechii şi actualei stări a Moldovei, prezentat lui Alexandru vodă Ipsilante (1786-1788), domnul Moldovei, în 1787, de comitetele Alexandru d' Hauterive. Fiind secretarul domnului Alexandru Mavrocordat II (1785-1786), a trebuit să fugă din Iaşi la Constantinopol. De acolo, îi scria noului domn: "Există în Moldova 15.000-16.000 de catolici cu jurisdicţia episcopului de Bacău, aşezaţi de la Ştefan cel Mare şi care, primind obiceiurile şi limba ţării, şi-au păstrat-o totuşi şi pe a lor, precum şi credinţa ţării băştinaşe. Se cunosc după purtarea mai aşezată şi o supunere care înlesnesc mai mult velniciile slujbaşilor de jos ai cârmuirii. Ei sunt adunaţi în 15 sate, sub privegherea unor preoţi străini, care propovăduiesc mereu supunere, răbdare şi muncă. De aceea, ei sunt mai muncitori, mai cu dare de mână şi mai aşezaţi. Biserica îi ţine în satele lor şi ei pot să dea o dovadă nouă despre folosul politic al îngăduinţei religioase...". În aceeaşi perioadă, Caietan Chrzanowski nota în jurnalul său de călătorie prin Moldova: "Religia dominantă este cea ortodoxă, dar... se află locuitori de religie romano-catolică în număr de câteva mii, care au un episcop al lor".

Venirea misionarilor italieni a dus treptat la îndepărtarea puterii poloneze de la patronajul minorităţii catolice din Moldova. Polonia căuta mereu sectoare noi de influenţă, iar menţinerea iezuiţilor la Iaşi şi Cotnari reprezenta pentru ea o soluţie vitală. De fapt, Polonia intenţiona să-şi exercite nu numai o influenţă religioasă, ci monarhul din Varşovia voia să-şi spună cât mai mult cuvântul în politica ţării Moldovei. Polonezii ajung până acolo încât cer pe cale diplomatică revenirea iezuiţilor la Iaşi; rămânerea lor aici depindea de succesul politic sau pe câmpul de luptă al Poloniei. Astfel, după înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei (1683), au venit în Moldova mai mulţi preoţi iezuiţi.

Un eveniment politic demn de menţionat este Pacea de la Karlowitz (26 ianuarie 1699), în care, printre altele, se consemnau următoarele: Polonia era obligată să-şi retragă garnizoanele din mănăstirile moldoveneşti, Turcia trebuia să respecte şi să garanteze libertatea cultului catolic din Principate, ambasadorul Poloniei pe lângă Poartă era echivalat cu cei ai Franţei şi Austriei etc. Deşi era considerată de mult timp protectoare a comunităţilor catolice din Moldova, abia acum i se recunoaşte oficial acest drept, iar Poarta Otomană a fost constrânsă să accepte acest fapt. Profitând de acest tratat, dar şi de alte firmane favorabile lor, iezuiţii s-au întors la vechile lor posesiuni: moşia Horleşti, Toxobeni, Cotnari şi Iaşi.

Pâlpâirea de viaţă religioasă şi de libertate ce s-a aprins după Tratatul de la Karlowitz a fost înăbuşită nu peste mult timp de înfrângerea domnului Dimitrie Cantemir la Stănileşti (1711), după care are loc fuga cea mare: Cantemir se refugiază în Rusia cu oastea care l-a ajutat, iar în urmă turcii iau totul fără milă. Acum fuge şi prefectul misiunii, Felix-Anton Zauli, şi astfel comunităţile catolice din Moldova au intrat în declin, fapt cauzat atât de contextul politic care a urmat, dar şi de sărăcia lucie care a bântuit ţara în acei ani.

După Pacea de la Kutsciuk-Kainarghi (1774), Rusia obţine dreptul de protectorat asupra creştinilor din Balcani, inclusiv numirea episcopului de Bacău. Prefectul Misiunii din Moldova, Fidel Rocchi, făcea cunoscut Congregaţiei De Propaganda Fide faptul că în acele timpuri protecţia cea mai bună venea din partea Rusiei. Luând cunoştinţă de acest fapt, papa Pius al VI-lea (1775-1799) îşi exprimă speranţa că Rusia va deveni protectoarea "de jure" a catolicilor, ceea ce s-a întâmplat la Congresul de pace din anul 1792, la care Poarta Otomană recunoaştea protectoratul Rusiei nu numai asupra catolicilor, ci asupra tuturor creştinilor. În realitate, protecţia rusească nu va fi "de jure", ci "de facto", totul depinzând de avantajele pe care i le vor oferi diferitele situaţii în care se afla Moldova.

Această protecţie displăcea Austriei, care va încerca să plaseze misiunea sub protecţia ei. A reuşit după câţiva ani, fie pentru că Rusia nu s-a opus formal, văzând că avantajele pe care le urmărea le poate obţine fără obligaţiile protectoratului, fie din cauza evenimentelor politice care facilitau activitatea agenţilor austrieci la Iaşi, ce-şi găseau un sprijin chiar în principii locali şi în ambientul cultural al Iaşiului, care se forma sub influenţa Occidentului. Evenimentele dramatice care au urmat după împărţirea Poloniei, aspiraţiile marilor puteri la protectoratul catolicilor din Moldova, dar mai ales războaiele napoleoniene care au zguduit adânc toate statele Europei, au provocat aşa numita "sedis vacante" la Episcopia de Bacău, stare care a durat aproape 20 de ani. În acest interval de timp conducerea spirituală a catolicilor din Moldova a rămas în grija exclusivă a superiorilor misiunii.

Pr. Alois Moraru