Un volumaș cu acest titlu enigmatic și vag provocator, conținând șapte eseuri consistente, publică recent poeta și profesoara Marta Petreu, aplecându-se asupra unora dintre cele mai presante și neliniștitoare chestiuni care preocupă lumea în această perioadă de nesiguranță și răscruce și pe care autoarea le așterne pe hârtie pentru că „nu există metodă mai bună de a înțelege ceva“. Este deci o antologie reprezentativă în egală măsură pentru autoare și pentru epocă: ce leagă între ele cele șapte texte scrise este tocmai factorul determinant al atmosferei în care am trăit, noi și cei mult mai tineri decât noi, pe care îl invocă și autoarea în Cuvântul înainte: o epocă pe drept cuvânt numită „rana mare a secolului XX“. Cu toate că se îndepărtează de noi destul de rapid, pentru că există deja o generație care n-a cunoscut de fapt acest secol al două- ze cilea, deși l-a mai apucat în frageda ei copilărie, ne grăbim parcă să-l depășim și să uităm, odată cu propria noastră tinerețe, toată suferința, ura, nedreptatea și nebunia celor două războaie mondiale și a încă vreo patru sau cinci locale, din Spania până în Grecia și din Finlanda până în Albania. Și bine face autoarea că se oprește un moment, un lung și dramatic moment, asupra felului în care istoriile trecute și aproape uitate au interferat cu viața unor autori sau a unor personaje ale acestor autori : citind literatura revenim obsesiv asupra acelora pe care ele le reprezintă sau numai le evocă. Fixarea privirii asupra unor texte de literatură sau de memorialistică ne obligă să ne așezăm între cele două epoci cu toată conștiința acestui fapt.
Toate cele șapte texte din volum, toate substanțiale, toate pasionante, sunt deconcertant de distante între ele prin subiect, de la Solenoid al lui Mircea Cărtărescu la profilul Corneliei Blaga și de la proza lui Ștefan Agopian la viața sufocant de plină a Dorinei Stanca, fără a mai pune la socoteală discret emoționanta incursiune în romanele Hertei Müller și în universul amintirilor ei pe care titlul eseului îl definește cel mai bine: Scriind din rană ca dintr-o călimară. Pentru cititorul care sunt, cel mai impresionant text din volum este, probabil, acela care mă introduce cel mai adânc în atmosfera ardelenească a clasei mijlocii cu profesiuni liberale, artistice cel mai adesea în acest caz. Avem demult romanele pământului și ale țăranului ardelean, avem romanele și dramele românismului de tradiție, cu toate sacrificiile pe care le-a implicat în decursul timpului, avem romanele minerilor și ale nesupușilor, ale învățătorului și ale preotului, dar lumea teatrului, a poeziei și muzicii care s-au cultivat dintr-un trecut îndepărtat în orășelele românești din Transilvania, la cazină, în spectacole improvizate sau în locuințele private, nu știu să fi apărut în vreun text literar de oarecare importanță. Și când vorbesc de „text literar“ nu înțeleg deloc text ficțional, ci un text cu valoarea unui revelator mai puternic decât cel fotografic pentru că nu apare pe o bucată de carton, ci are toate cele trei dimensiuni ale vieții. De aceea mi se pare binevenită și emoționantă în primul rând evocarea actriței Dorina Ghibu, căsătorită cu regizorul și dramaturgul Radu Stanca, pe care o regăsim sub hipocoristicul Doti.
Este povestea foarte ardelenească a unei vieți și a unei iubiri care a supraviețuit cuplului mai mult de o jumătate de secol (soțul murise cu 57 de ani înaintea ei); ea umple cu detalii decisive existența unei mici societăți de rude, prieteni și colegi care conturează cu delicateță un capitol particular dintr-o istorie agitată, în general și în cadrul familiei, a cărei amintire s-a pierdut pentru generația următoare. Plasată într-o epocă dramatică, de tranziție între interbelic și „după“, în care se dispersează existențe, destine, iubiri, drame și caractere decupate parcă din tragediile antichității, viața acestei lumi este reconstituită de autoare într-o confesiune valorând cât o implicare, o asumare totală și convingătoare atât a povestitorului, cât și a cititorului. Dincolo de interesul pentru oamenii evocați, textul „confesiunii“ este totodată un document de maximă importanță și credibilitate pentru cunoașterea intimă, din interior, a unei epoci dominate de o istorie – istorie cu majusculă – care s-a scris și se va mai scrie, dar a lăsat prea puțin și prea rareori loc pentru miile de detalii care o compun și dintre care nimeni, în afară de victime, n-ar mai putea acum alege și separa pe cele importante dintre toate.
Confesiunea începe domol și oarecum distant: „Am întâlnit-o pentru prima oară într-o primăvară…“. Retrospectiv, la începutul micului roman care este Doti, autoarea trece în revistă episoadele apropierii de marea actriță și se minunează de curajul („tupeu“ zice textul) cu care s-a apropiat de ea într-o succesiune de tentative, de întâmplări provocate „care mie mi-au țesut viața și mi-au intrat pentru totdeauna în ea“. Plecată din interesul pe care i-l stârnise teatrul lui Radu Stanca elevei de atunci , după acest preambul explicativ, relatarea își concentrează treptat privirea asupra lui Doti, actrița Dorina Stanca, într-o evocare gradând cu rafinament succesiunea de imagini dominate de efecte muzicale, mai potrivite și mai capabile de cuprinderea unei atmosfere destinate să valorizeze apariția aproape imaterială a actriței: „Era așa de frumoasă încât, precum la muzica lui Mozart, îți trebuie un timp de reculegere pentru a-ți da seama că, sub uluitoarea ei frumusețe, se află o inextricabilă complexitate“, iar constatarea lui Blaga – care apare și el în diferite texte din volum – este destinată să pecetluiască aprecierea: „ce fată frumoasă, impresionantă!“ (p. 120).
Odată reconstituită atmosfera specială din jurul grupului, autoarea revine pe primul plan al textului în spațiul istoric documentar care oferă informația necesară pentru cititorul venit dinafară, dar și cu efect de etalare a dovezilor, a „credențialelor“ de care are nevoie orice incizie într-un spațiu particular atât de delicat: „Doti s-a născut la 26 noiembrie 1927… într-o familie de burghezie intelectuală tipică pentru prima jumătate a secolului XX din Transilvania…“. Acest caracter „tipic“ la care recurgem atât de ușor este cel care ascunde de prea multe ori detaliul semnificativ, palpitul momentului din care se compune atmosfera, „muzica“ de fundal a tuturor marilor evenimente înregistrate în fraze inevitabil generale și stereotipe în marile sinteze, istorii, culegeri de documente și dicționare și nu putem să nu salutăm această repunere a literaturii în locul pe care și l-a câștigat și cu statutul său decisiv. Căci ceea ce evidențiază autoarea în extraordinara poveste de dragoste dintre Radu și Doti este caracterul ei providențial, hotărât nu în astre, ci în ei înșiși, în potrivirea care provoacă scânteia de la prima întâlnire: „o visez și ca rol, și ca destin“, îi scria Radu Stanca lui Negoițescu sau, cum spune autoarea, „el i-a desenat chipul, tușă cu tușă, în poemele lui, și explicit în scrisorile de dragoste pe care i le-a scris când el era regizor la Sibiu și ea actriță la Cluj și invers, când el se transferase la Teatrul Național din Cluj, iar ea… rămăsese la Sibiu“.
Un alt eseu din bogata culegere a Martei Petreu pri vește personalitatea și opera unui mare scriitor, plecând de la și revenind mereu la ultima sa carte într-o dezbatere tot atât de pasionantă: Petru Dumitriu și testamentul său religios intitulat Non credo, oro (Nu cred, [dar] mă rog). Și aici autoarea joacă un rol esențial nu numai în transmiterea lanțului de documente, informații, amintiri și precizări, ci chiar în păstrarea textului redactat în englezește pentru a fi publicat în străinătate, probabil în Statele Unite, și al cărui unic exemplar i-a fost încredințat de prietena și partenera scriitorului cu ocazia unei vizite în Franța. De altfel, Marta Petreu i-a prefațat împreună cu Ion Vartic ediția apărută în 2014, după peripețiile amuzante ale transferului și apoi ale rătăcirii manuscrisului în propria locuință. Textul lui Petru Dumitriu este „un testament religios“, cum își intitulează Marta Petreu prefața sa, o adevărată mărturisire de credință pe care scriitorul încearcă să i-o transmită cititorului său pe care îl dorește capabil de rugăciune, adică „de a-și adresa sinele… dincolo de limitele cunoaș terii prezente – întotdeauna dincolo, dincolo de limitele date în momentul în care ne rugăm“. Este o carte care a fost foarte puțin discutată, în pofida staturii autorului și a interesului pe care oricum ar fi trebuit să-l trezească; prin semnalul dat de Marta Petreu, poate va ajunge totuși la cititori, împlinind un destin reparatoriu și acoperind o lacună în lecturile cititorului de astăzi, asediat de atâtea catastrofe, naturale și nu numai.
Dar toate textele volumașului ar trebui să fie obiectul unor discuții pe care probabil le va deschide oricum: n-am pomenit nimic de celelalte portrete dintre care ar mai trebui să fie amintit măcar cel al Corneliei Blaga, soția, inspiratoarea și temeiul vieții poetului căruia a știut să-i sacrifice totul, sau cel al „manieristului“ Ștefan Agopian, autor al unor cărți borgesiene, sau despre Solenoidul lui Cărtărescu, care se încheie cu un interviu – apărut întâi în „Apostrof“ – în care scriitorul se mărturisește un ambițios a cărui ambiție „se rezumă la nesfârșita luptă cu propriile mele limite“.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius