În Istoria critică, referindu-mă la Cenzura din anii de comunism, am distins două etape radical diferite: în cea dintâi (între 1949 – anul înființării Direcției Generale a Tipăriturilor Statului – și 1965), Cenzura are o bază ideologică limpede și își pune o amprentă de neșters pe literatura realist-socialistă; în cea de a doua, datorată mai puțin destalinizării inițiate de Hrușciov și mai mult bătăliei de pe plan intern pentru impunerea noului leadership politic, Cenzura își pierde rigiditatea ideologică, în ciuda unui moment care părea să tragă totul înapoi, acela al Tezelor din iulie 1971 și pe fondul evoluției Statului spre național-comunism. Diferența principală constă în faptul că, în această din urmă etapă, Cenzura nu mai vizează, în mod sistematic și principial, ideile, conținuturile, formele artistice, ci, mai curând, în mod accidental și confuz, exprimările, cuvintele, imaginile. Dacă exceptăm ateismul și pudibonderia etică, nu-i mai rămân Cenzurii din epoca lui Ceaușescu decât câteva clișee din epoca lui Dej, devalorizate și acestea de deflația ideologică. Din aceste două Cenzuri, au rezultat două literaturi. Pe aceea realist-socialistă, am descris-o, pe urmele atâtor altor comentatori, în mod satisfăcător, cred, așa că nu am motiv să reiau cele spuse în Istoria critică.
În ce privește literatura de după 1965, unii, E. Negrici fiind cel mai categoric, au considerat-o tolerată. Am protestat, nu o dată, contra ideii. Un motiv este acela că operele importante ale epocii au fost rodul unei bătălii, nu rareori, pe viață și pe moarte, aș zice fără să exagerez, cu Cenzura. O bătălie câștigată de obicei de scriitori. Ceea ce înainte n-ar fi fost nici măcar de închipuit. Faptul că Cenzura, dezarmată ideologic, a fost obligată să lupte cu ea însăși s-a dovedit un mare avantaj la serviciu, cum se spune în tenis, al scriitorilor. Al doilea motiv contra tezei lui Negrici este valoarea atâtora din operele publicate după 1965, pe care nicio toleranță relativă n-o explică îndeajuns. E vorba de o literatură care a fost, și ea, rodul Cenzurii, dar nu ca urmare a toleranței pe fondul scăderii presiunii dogmatismului, ci pentru că a descoperit mijloacele potrivite de a contracara Cenzura. În linii mari, iată ce susțineam în Istoria critică.
M-am gândit mult la consecințele pe care le-am tras din ideea cu pricina. Nu cred că e cazul să retractez. Dar, da, e cazul să nuanțez. Susțineam că putem considera operele din acea perioadă ca aparținând unui gen literar nou. Un gen amfibiu, care, nu numai a recondiționat specii vechi, dar a creat unele necunoscute înainte. Ei bine, în acest punct, mă despart de mine însumi. Am exagerat, evident, cu siguranță din dorința de a face ideea cât mai expresivă. (Nu pot să nu recunosc că în tinerețe procedam deseori așa sub influența lui G. Călinescu, fascinat nu numai de geniul lui expresiv, dar și convins de adevărul spuselor lui. Am descoperit mai târziu că nu toate memorabilele lui formule critice trebuiau luate ad litteram. Unele mergeau alături cu adevărul. Asta m-a făcut să le cântăresc de două ori pe ale mele, când eram ispitit de expresivitate.) Literatura română a ultimelor două decenii și jumătate de comunism n-a creat, în fond, nicio specie nouă. A făcut totuși altceva decât să le recupereze pe cele dinainte, și anume le-a folosit pe o scară mult mai mare. Obligată, în definitiv, de Cenzură să caute căile cele mai sigure de a o ocoli, de a o înșela, de a-i evita capcanele, de a călca cu mare prudență pe terenul ei minat. S-a remarcat încă din epocă faptul că romancierii au apelat frecvent la parabolă, la aluzie, la sugestie, la alegoria esopică sau la intertextualitate. Procedee rarisime în romanul interbelic și, în orice caz, fără vreo intenție anume. Nici dramaturgii n-au rămas mai prejos în materie de astfel de tactici războinice. La rândul lor, poeții reușeau să mascheze atât de bine referentul, încât păreau a se fi inspirat din poezia pură, la modă în interbelic, deși nu sunt sigur că auziseră toți de teoria abatelui Bremond. Strategia criticilor, nu doar o tactică de moment, a constat în primatul esteticului, pe care l-au confundat la început cu autonomia, ceea ce le-a creat probleme cu Cenzura, depășite în cele din urmă și datorită cointeresării Cenzurii în evitarea conținutului social și moral al operelor, în fond, a realismului. Trebuie spus și că, tot mai precară ideologic, Cenzura a fost silită să închidă deseori măcar un ochi, ca să nu vadă cum realitatea epocii se ițește tot mai des din limbajul esopic al operelor literare. Cenzura anilor 1950 putea cere literaturii să fie realist-socialistă, fiindcă avea la dispoziție toate mijloacele de a reprima orice tentativă de redare a realității în culorile ei adevărate. Cenzura anilor următori se temea de realism ca dracul de tămâie, dar nu-i mai putea împiedica pe romancieri să fie, sub mantaua parabolelor lor sau chiar pe față, foarte critici la adresa, mai întâi, a obsedantului deceniu, pe care Ceaușescu însuși îl invinuise de unele erori (în fond, orori), și, mai apoi, la adresa societății strict contemporane. Odată retipărite operele clasice și moderne, a devenit posibilă și o istoriografie literară fără prejudecăți ideologice și implicit compararea nivelui valoric al noii literaturi cu al aceleia interbelice. Odată apreciați cum se cuvine marii scriitori și critici ai vremii, Cenzura nu mai putea face nimic. O literatură adevărată luase deja naștere pe ruinele ei.
Întrebarea care se pune astăzi este următoarea: cărui cititor și în ce măsură i se adresează literatura dintre 1965 și 1989. Citită într-un anumit cod, ea își dezvăluia pe deplin înțelesul cititorului epocii ei. Cititorul epocii actuale nu mai are acces la acest cod: societatea însăși s-a schimbat complet. Am dat mai multe exemple în Istoria critică de astfel de situații din romane care provocau înainte, prin curajul redării realității sociale, morale și chiar politice, cel mai mare interes de lectură, dar care nu mai stârnesc astăzi nicio reacție unui cititor lipsit de reperele celui din trecutul regim. Sub zodia prezenteismului, despre care vorbește Allan Bloom, era oarecum de așteptat ca tinerii critici să nu mai fie nici ei interesați de literatura anilor de comunism. Tematica și poetica acelor vremi par demodate, dacă nu chiar naive, în ochii unor iubitori de teribilisme de tot felul. În capul lor, morții cu morții, viii cu viii. Un critic, imediat după 1989, i-a cazat pe scriitorii generației 60 în cimitirul elefanților.
Ce-ar mai fi de spus?
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius