Cel puțin două lucruri nedumeresc, din capul locului, în amplul articol al lui Christian Moraru din „Vatra” 9/2022, intitulat Șaizecizarea optzecismului. Optzecist marginal și, după plecarea în SUA, rupt, pentru o lungă perioadă, de realitatea literară din țară, profesorul de la Brighton se consideră îndreptățit să predea ex cathedra o lecție de political correctness (PC, cum îi place să scrie) criticilor și scriitorilor generației lui, precum și profesorilor lui, în spiritul „reacționar” al cărora s-ar fi format acum patruzeci de ani. Al doilea lucru nedumeritor este tonul superior adoptat, pe care autoritatea profesională transatlantică a lui Christian Moraru este departe de a-l îngădui.
Premisa articolului este că generația 1980 a renunțat după 1989 la idealul sănătos nutrit la intrarea ei în scena literară, care consta în „insurgența împotriva paradigmei hegemonice a moderismului românesc târziu”, și s-a abandonat în brațele generației 60. Păcatul capital de care s-ar face vinovată aceasta din urmă ar fi „modernismul socialist” (expresie împrumutată de la Andrei Terian, într-un text care n-a circulat în România). Explicația lui Christian Moraru merită a fi citată aproape în întregime: „[S-a ajuns astfel la] crearea a ceea ce eu numesc complexul politico-estetic și instituțional șaizecist, în care până și scriitori care vedeau arta lor ca pe o armă anti-regim erau de facto privilegiați ai acestuia, fără ca pentru asta să trebuiască să-l susțină explicit. Las deoparte autorii care serveau fără rezerve socialismul și ulterior social-naționalismul. Dar în operele literare și critice din ultimele două decenii și jumătate ale Războiului Rece, omologiile, continuitățile și compatibilitățile dintre literatura legit, nepropagandistică, publicată de Ana Blandiana, Fănuș Neagu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru și alții ca ei, pe de o parte, iar pe de alta, politica oficială erau evidente…” (Ehei, epoca în care E. Negrici vorbea de o literatură tolerată ni se pare acum una fericită!). Trec peste numele înșirate fără nicio noimă, dar nu pot să nu-mi pun întrebarea dacă autorul articolului a citit cu adevărat operele celor numiți și, dacă da, îl invit să ne indice volume de versuri ale poeților de pe lista lui, cu excepția lui Nichita, și nici chiar a lui dacă ne menținem în marginile celor două decenii și jumătate în chestiune, care să fi fost compatibile cu ideologia PCR. Îi ofer spre alegere o prelungire a listei: A.E. Baconsky, Șt. Aug. Doinaș, Petre Stoica, Ion Horea, Cezar Baltag, Ovidiu Genaru, Nicolae Prelipceanu, Leonid Dimov, Dan Laurențiu, Nora Iuga, Virgil Mazilescu, Constanța Buzea, Emil Brumaru, Daniel Turcea, Adrian Popescu, Șerban Foarță, Cezar Ivănescu, Mircea Ivănescu, Florin Mugur, Dan Laurențiu și câți și mai câți alți șaizeciști. Toți, „moderniști socialiști”, în opinia lui Terian&Moraru! Despre critici, ce să mai spun? În care din cărțile lui Eugen Simion, Matei Călinescu, Lucian Raicu, Sorin Alexandrescu, Eugen Negrici, Livius Ciocârlie, Alex Ștefănescu, Virgil Nemoianu, Mircea Mihăieș, Vasile Popovici, Valeriu Cristea, G. Dimisianu, Gh. Grigurcu, Mircea Martin, Dan Cristea și ale altora a găsit autorul articolului compatibilități cu ideologia PCR? În ce privește romanele, discuția ar trebui făcută (am început-o eu însumi în Istoria critică), dar e prea complicată ca să i-o pretind unui iubitor de simplificări și de generalizări pripite, precum Christian Moraru. Ce idee să ștergi cu buretele în câteva fraze o întreagă literatură! Și asta, numai ca să le dai o lecție optzeciștilor, pentru că și-ar fi trădat menirea istorică. Noroc că are cine să le deschidă ochii în privința acelor aspecte, definitorii – zice autorul – pentru generația 60, care ar fi trebuit să-i țină pe optzeciști departe de înaintașii lor sau, mai încape vorbă, pe care ar fi trebuit să le conteste cu arma în mână: estetismul, evazionismul, grandilocvența, hipercentralizarea, naționalismul xenofob, antisemitismul, minimalizarea criticii academice, autocanonizarea, obscenă în contextul dat (!), osificarea șaizecistă în statu quo, obținerea de către scriitorii și criticii generației mature a unui statut public și apărarea lui obstinată, ca și apărarea viziunii lor despre literatura și cultura română, care concomitent jus tifică și presupune această poziție de prestigiu. În loc de asta, optzeciștii ar fi preferat o rușinoasă întoarcere a armelor.
Câteva scurte comentarii nu sunt de prisos. Dacă îi scoate, cum am văzut, din discuție, pe scriitorii și criticii de partid, cum poate Christian Moraru să afirme că șaizeciștii, ca să revin la ei, au suferit de toate bolile cu pricina, molipsitoare pe deasupra, și, încă, fără să-și dea seama de starea gravă a organismului lor literar? Să nu știe el că evazionismul de la începutul anilor 1960 a fost singura posibilitate a poeziei de a ocoli Cenzura și că poeții au recurs la acest subterfugiu în deplină cunoștință de cauză, renunțând ei înșiși la el ulterior, adică tocmai în perioada la care Christian Moraru se referă? Sau că aceia care au debutat câțiva ani mai târziu, Ileana Mălăncioiu, Dorin Tudoran, Mircea Ciobanu, Angela Marinescu, au scris de la început o poezie cu evidente semnificații morale și sociale? Toți, „moderniști socialiști”, după părerea lui Terian&Moraru! Estetismul, apoi, reprezintă una din marotele lui Christian Moraru: nu înțeleg de ce, dacă tot l-a avut consultant pe Alex Goldiș, n-a profitat de ideea acestuia, dintr-o carte foarte bună, conform căreia estetismul criticilor șaizeciști a fost o politică corectă în epocă, menită a discredita sociologismul vulgar; mă așteptam, în schimb, să combată, cum a mai făcut-o, estetismul nostru doctrinar, în numele corectitudinii politice. Până și Gherea distingea în artă tendința, care i se părea firească, de teză, pe care o respingea. Or, ce altceva susține Christian Moraru dacă nu un soi de tezism neartistic, în care contează problematica, ideile, concepțiile (corecte politic, desigur) și nu valoarea artistică a operelor, în absența căreia literatura este orice altceva, discurs, propagandă, manifest, predică morală, dar nu literatură. Și, în fine, dacă găsește anormal ca o generație să-și apere concepția despre literatură, de ce își afirmă el însuși, și, încă, cu atâta ardoare, propria concepție, mergând până la a reproșa generației lui că n-o împărtășește, preferând-o pe aceea retrogradă a șaizeciștilor? Cu siguranță, pentru că se simte à l’aise, adică, confortabil instalat în generația 2000, pe ai cărei scriitori și critici își bazează declarația de principiu despre starea de mâine a literaturii naționale. Indiferent de valoarea estetică a operei lor, criteriu fundamental în ochii șaizecismului, dar neglijabil (a se vedea și mai departe), în ochelarii de cal ai lui Christian Moraru.
în legătură cu concepția pe care o proclamă, mi se pare inutil să repet că acesteia se potrivește ca o mănușă stupida teză a corectitudinii politice. Consecințele acestei gândiri nefaste trebuie neapărat menționate. În numele ei, Christian Moraru cere, nici mai mult, nici mai puțin, „eliminarea” unor noțiuni „depășite” (care vasăzică nu mai sunt la modă!), precum estetismul, sincronismul, protocronismul etc., puse de autor între ghilimele și calificate drept „simptomul unei înțelegeri primitive a literaturii și culturii în general”. Aoleo! Nu știu de ce m-aș mira că de pe această listă neagră lipsesc clasicismul, romantismul, barocul, manierismul și alte concepte care n-au nici ele ce căuta într-un repertoriu corect politic. Mai departe: un sindrom, de data aceasta, așadar un complex de simptomuri, ar fi, în opinia lui Christian Moraru, acela, nu, pur și simplu, „conservator”, ci de-a binelea „reacționar”, care ar caracteriza deopotrivă generațiile 60 și 80. „[Sindromul] transpare în repetatele ironii la adresa inclusivității sociale, a minorităților și a entităților socioeconomice și rasiale subalterne, cât și în invocarea mecanică a libertăților constituționale și a presupusului lor analog literar, autonomismul (primatul! – N.M.) estetic al literaturii.” Trebuie să recunosc că analogia de la urmă m-a lăsat perplex: ce are a face Constituția cu primatul esteticu lui!? Și unde a găsit Christian Moraru ironii la adresele pe care le menționează? Sau cum pot fi ironici pe tema unor, le silabisesc ca să nu mă bâlbâi, en-ti-tăți so-cio-eco-no-mice sub-al-ter-ne niște oameni care se ocupă cu scrisul literar? Și asta nu e totul. Mai la vale, politic-corectul autor al articolului (v-am avertizat că e amplu) a mai luat la ochi și altă țintă: oroarea șaizeciștilor, care ar merge în sens contrar mainstream-ului planetar, față de „drepturile și parametrii fundamentali ai subiectului, care țin de gender, sexualitate, rasă, clasă și de participarea inerentă a acestora la autoexpresie”. Asta de unde a mai scos-o Christian Moraru? Exemplele, două la număr, pe care le dă, sunt punctuale, iar generalizarea lor (prost obicei, colega!), care incriminează întreg șaizecismul, dovedește că numita corectitudine politică i-a cam strâmbat judecata. Ca să mă refer la mine, n-am făcut niciodată un secret din faptul că political correctness woke, cancel culture mi se pare o enormitate, dar nu văd de ce, repudiindu-le ca atare, m-aș face vinovat de oroarea (auzi vorbă!) față de probleme care aparțin, în fond, modernității noastre. Cred că am destulă minte și suficientă cultură generală, încât să nu le tratez ca Donald Trump și companionii săi ideologici.
mai este un punct în discuție în legătură cu listele negre ale lui Christian Moraru, și anume ideea excluderii, ca simple „ingrediente”, ținând de bucătăria bunicii, a unor noțiuni, precum valoarea, gustul, talentul, critica de întâmpinare sau instituțiile ca atare, Uniunea Scriitorilor, de pildă, la grămadă cu toate celelalte „imponderabile din estetica diafană a șaizecismului”. Lasă că e vorba de concepte înscrise ieri, ca și astăzi, în toate rețetele literare, dar vă propun un exercițiu de imaginație: cum ar arăta, nu numai critica literară, ci literatura însăși, în absența acestor jaloane? Ar fi un sac fără fund în care n-ai ce căuta, fiindcă nu știi ce conține, și în care găsești, evident întâmplător, lucruri pe care nu știi de unde să le apuci, nici la ce folosesc. Nu-ți rămâne decât să le vâri înapoi în sac. Critica la care visează Christian Moraru (nu i-am citit decât cartea despre Al. Ivasiuc din urmă cu vreo patruzeci de ani, când moda era alta, așa că nu știu dacă o și practică) se vrea, probabil, științifică. Și academică, asta e cert. (Poate că nu-și mai amintește metoda riguros științifică și academică a lui Mihail Dragomirescu aplicată poeziei Somnoroase păsărele. Flerul, pardon de expresie, îmi spune că i-ar plăcea astăzi mai mult decât ieri. Dacă mă înșel, să mă ierte, așa e cu flerul, nu te ajută să faci decât știință inefabilă. Nu-mi iese din cap expresia metaforică despre imponderabilitatea diafană a șaizecismului. Recunosc că o găsesc preferabilă jargonului folosit în restul articolului, de altfel, mi s-a părut că expresia este aproape o reverență autoironică, nu contează că autorul este bărbat, făcută criticii impresioniste dintotdeauna.)
În încheiere, Christian Moraru ne avertizează că „replierea pe poziții învechite sociologic, filosofic și etic (bine că nu și estetic! – N.M.) e tot mai decuplată de realitatea secolului XXI” și totodată „de prezent” și „arată tot mai mult a sinucidere culturală”. Mărturisesc că prezenteismul lui Christian Moraru nu-mi creează cine știe ce angoase legate de viitorul literaturii noastre, ci, mai degrabă, o anumită îngrijorare cu privire la trecutul ei, dacă, Doamne ferește!, generațiile de după noi vor gândi politic corect, precum autorul articolului.
P.S. N-am amintit decât în treacăt de o altă marotă a lui Christian Moraru, și anume aceea care se referă la complexul politico-estetic și instituțional șaizecist, prin care fruntașii generației (vai ce-mi mai plac neaoșismele după ce mi-au creat o stare lingvistică proastă cu americanismele corecte politic ale profesorului de la Brighton!) ar fi pus mâna pe toate funcțiile culturale după 1989, jucând după regula cartelurilor. Optzeciștii ar fi pus și ei botul când s-au maturizat. Nu lipsește sugestia că această participare la putere este la fel de „obscenă” ca și aceea a unor scriitori în timpul regimului comunist. Era, de altfel normal ca adeptul corectitudinii politice să găsească incorectă politica șaizeciștilor chiar și în regimul democratic care a urmat, de vreme ce îl consideră fesenisto-comunist, ceea ce schimbă pe jumătate lucrurile. Voiam, de fapt, să-i readuc în memorie lui Christian Moraru un episod care, din perspectiva celeilalte jumătăți, îi infirmă opinia. La începutul lui 1990, profitând de puterea pe care mi-o dădeau cele trei demnități universitare, cu care fusesem învestit simultan de către colegii mei (să nu vă închipuiți că pentru calitățile mele, nu, ci pentru motivul corect politic, deși expresia nu exista, că mă număram printre cei foarte puțini care nu fuseseră membri PCR), am organizat la Facultatea de Filologie primul concurs de admitere la un post universitar după două decenii. Au candidat foști studenți ai mei, care fuseseră uitați de lume pe la diferite școli din București, din Comarnic sau din comuna Berceni, și care au devenit, în urma concursului organizat cu de la mine putere, preparatori sau asistenți, nu mai știu, Mircea Cărtărescu, Liviu Papadima, Ion Bogdan Lefter și, sper că nu mă înșală memoria, Cristian Moraru. Nu mai e nevoie să precizez că faptul s-a datorat meritului lor, nu politicii „obscene” a șaizeciștilor, printre care mă prenumăr, care preluaseră puterea în universități și în Ministerul Învățământului. (De altfel, când FSN s-a transformat în partid politic, m-am retras din cele trei funcții și n-am participat la următoarele alegeri
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius