M-am tot gîndit, dar nu știu să explic relația mea sau lipsa ei cu anumite locuri. La Iași am fost de zeci de ori. Cu aventuri fel și fel. Am ajuns acolo ca să văd spectacole de teatru, dar nu numai. Am fost cu trenul de noapte pînă la nemurire. Doar o dată, însă, am stat pe culoar, la geam, sprijinită într-un cot și fermecată de trei bărbați atît de nobili, atît de eleganți, cu povești o mie. Alexandru Paleologu, Ștefan Augustin Doinaș și Jonny Răducanu. Plecasem la Iași ca să-l susținem pe Simirad în campania pentru Primărie. Nucleul forte al PAC-ului umbla noaptea printr-o Românie încă beznoasă, care îl votase pe Iliescu președinte, care avea mîinile pline de sînge, care își fugărise Regele ca să nu se întoarcă și să ne ia „Peleșul nostru“, ca să schimbe ceva. Ca să urnească mințile din minciună și să le întoarcă spre adevăr, spre principii. Mă gîndeam ce desant pentru un personaj ca Simirad, croit în linii groase și șmechere. Dar ei erau implicați în lupta minuțioasă și dură a decojirii minților, a curățării locurilor și a punerii unei semințe sănătoase. Uneori mi se părea totul o utopie. Dar și utopiile seduc. Siluetele copacilor și ale păsărilor fără de somn păreau că ascultă ce spun Conu Alecu sau Doinaș. Jonny tăcea. Și îmi dădea cîte un ghiont complice. „Ce grozăvie, Marilena! Auzi? Dar ei sînt mai vii decît o țară întreagă!…“ Cînd zorile se lipiseră de ferestrele împuțite ale trenului, Jonny ne-a cîntat, pe o ușă, una dintre improvizațiile lui. Degetele lui puternice și mîrîitul acompaniau multiplicările lui Don Quihote și Sancho Panza. În gara din Iași, o umbră se scurgea aproape ilegal. Emil. Emil Brumaru. Înainta spre noi și parcă dispărea. Era și nu era acolo. A venit țintă la mine și s-a băgat în sufletul meu ca într-o scorbură. Dinăuntrul meu am auzit: „Marina Țvetaeva, ce ai coborît tu la Iași așa, ca o amazoană, cu cizmele tale de călărie? Stepa e mare… cît vom putea străbate din ea?“ Cît am străbătut din ea, oare?…
În vara asta fierbinte am descoperit un alt Iași. Așa cum m-am descoperit și pe mine. Probabil că am privit și am simțit totul din altă perspectivă. Am cunoscut oameni noi, tineri și nu numai, un satelit numit Serile Filmului Românesc și un întreg angrenaj în jurul lui. M-am însoțit iarăși cu Irina Margareta Nistor, cu Ileana Popovici, cu Laurențiu Damian, cu Carmen Tănase, Cerasela Iosifescu, cu foarte talentații actori Ana Dumitrașcu și Cezar Grumăzescu, cu Ion Andrei Ionescu și fetele lui fondante, cu Valentin Teodosiu… Cu Echipa Festivalului, Adrian Giurgia, Corina, Diana, multe minți proaspete, creative, cu oameni ai locului care vin să vadă proiecții cu cele mai noi și premiate filme românești sau documentare, proiecții în aer liber sau în săli, stau la discuții pînă după miezul nopții, participă, sînt vii, incomozi, uneori, te opresc pe stradă, îți zîmbesc, vor poze, autografe, vor să tranșeze arta și vremurile, umblă după Marcel Iureș, protagonistul ediției a treisprezecea, ca după un extraterestru. Și, culmea, el stă. Stă cu ei de vorbă, farmecă la conferința de presă, primește dragostea și prețuirea tuturor, face tendinită dînd autografe. Energia tuturor contaminează. Chiar și pe mine, sosită aici sceptică, mîrîitoare. Am simțit la un moment dat că stau cocoțată pe o coamă a lumii și îi privesc desenul. Actori care vin și stau împreună, rîd, vorbesc, își povestesc lucruri, merg cu discurs fermecător spre spectatori, mișcă luminile și umbrele. Și pleacă. Sosesc alții, și tot așa. Ne bucurăm unii de ceilalți, protejați de valuri de dragostea și sensibilitatea organizatorilor. M-am dus la etajul al treisprezecelea al Hotelului Unirea. Pentru că și de asta stau numai acolo. Ca să privesc toate liniile Iași-ului. Blînde. Calde. Curbe. Îngăduitoare. Chiar și cu mine. Echipa acestui Festival de film românesc merge constant pe două direcții, la fel de importante. Invitarea la Iași a celor mai noi producții, cu impact recent, să spunem, cu ecouri din lumea largă, cu cronici în ziare și reviste mari de afară, cu profilul alt val din cinematografie, altor tendințe, accente, cu nume noi, dar și cu cele mari, consacrate. Și, în același timp, o direcție întru conservarea memoriei filmului românesc, a semnăturilor care au scris istoria lui în zeci de ani. În prima seară, cea de deschidere, sub o lumină stranie a Lunii, în Piața Unirii arhiplină, fotografia lui Ion Caramitru a fost parcă tot ce a contat minute în șir. Cel mai emoționant omagiu adus celui care nu s-a putut bucura anul trecut de tot ce au construit acești oameni pentru el, pentru valoarea unuia dintre cei mai importanți oameni de cultură. Fotografia lui maaaare, oprită pe ecran a ținut clipa pe loc. În clipa aceea m-am strecurat și eu ca să-i spun, încă o dată, cît de mult înseamnă pentru noi toți, pentru mine, pentru oamenii din breasla mea, pe unii îi aveam în față și le urmăream licăritul lacrimilor de pe obraz, pentru sensul lucrurilor și ctitoriilor mari, a unei spiritualități verticale. Și a credinței. Am primit Trofeul Festivalului de anul trecut. Care i-a fost dedicat. Și îl voi duce la UNITER, ca povestea să meargă mai departe. În ultima noapte la Iași n-am dormit. Cine știe, poate cîteva minute spre ziuă. De suuuuus, din camera mea frumoasă de la hotelul Unirea, m-am uitat către pămînt. Ca la Avignon, acela din plin Festival, se făcea curat. Se strîngeau rămășițele unor fapte, ale unor întîlniri. Luminile de peste tot din fața mea străluceau ca reflectoarele unei scene imense. Și s-au oprit pe fața mea. Atîta Iureș a fost la Iași… în toate sensurile… Atîta liniște coborîtă peste oraș. Și peste mine.
Este ultima seară la Artsafari. Eliza Leșanu îmi aduce aminte asta. Mă așez la coadă. Îmi place coada asta cu tineri, cu doamne și domni eleganți, cu copilași vîrcolaci. Mă uit la clădirile din jur, la buricul orașului București, centrul vechi amestecat confuz între trecut și prezent, între Occident și Orient, prea lățit într-o dimensiune balcanică fără farmec. Dar ce se întîmplă dincolo de străzi, într-un Palat al Culturii, Palatul Dacia-România, mă lasă cu gura cascată. De admirație și recunoștință. Îmi amintesc începuturile de la Artsafari. Discuțiile între artiști și organizatori, corturile de lîngă Ateneu, din fața Palatului Regal. Mi s-a părut o țăcăneală. Dar nu în sine. Degeaba. Poate că de asta am pus umărul. Poate că farmecul inteligenței Elizei Leșanu să fi fost parola intrării mele pe o poartă în care arta vizuală să se arate altfel. Au trecut atîția ani și tot felul de minuni se întîmplă la Artsafari. Pentru un anumit interval, ideile echipei de acolo cuceresc orașul. Sînt pe buzele tuturor. S-a dus buhul. Tinerii își fac poze, postează pe instagram, pe faceboock, se cumpără bilete, se urmează traseele indicate cu săgeți, aud comentarii, aud voci care văd pentru prima oară miniaturile lui Theodor Amann sau desenele lui Marcel Iancu, textele lui despre arhitectură și urbanism, locuri și clădiri celebre din București, fotografiile alb-negru ale Barbarei Klemm, ale unui timp cenușiu din Republica Democrată Germană, atît de familiar, dar și tumultul de pe lîngă ruinele zidului Berlinului, dar și „rîsul“ lui Hitchcook, lucrări de Picasso, Dali, muzica lui Manuel de Falla. Absolut totul este gîndit și structurat ca oriunde în locurile muzeale de prestigiu. Curatorial vorbind, fabulos. Proaspăt. Dinamic. Provocator. Textele însoțitoare inteligent scrise, în perfectă armonie cu povestea fiecărei expoziții. Nimic, dar nimic la prima mînă. Infuzie de spirit aristocrat și o expresivitate a unei modernități debordante. Ludice. Consistente. Trăznite. Ochiul caută, poposește, aleargă, se dilată ca să vadă detaliile unor tușe aproape insesizabile de ulei pe pînză din casele boierești sau din grădinile lui Amann, covoarele care au purtat atîția pași, taftale, dantele, evantaie, uși ca ale lui Bernea deschise spre aici sau dincolo, pedanteriile unor femei misterioase sau ale pictorului însuși, martor înmănușat, observator, parte dintr-un întreg care m-a lăsat, iarăși, cu gura căscată și cu emoțiile palpitînd în gît. Ioana Ciocan, Zoltan Soos, Attila Kim, Herve Mikaeloff, Vlad Babenco, curatori remarcabili, strategii uluitoare de marketing, ceva atît de viu în inima unui oraș mai degrabă stătut, sastisit, anesteziat de caniculă. Eu îmi duc emoțiile și recunoștința de la Iași, la București, pe cer și pe pămînt.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius