Caniculă. Poate că mult mai mult decît atît. Pîcla de pe minte face totul confuz. Iritarea este cvasi-permanentă. Ispita mea a întețit atacul. Îndepărtarea de ceilalți pare să aibă ceva zvîc. Dar nu de mult am spus „da“. Ce m-o fi apucat? Poate că firescul unei convorbiri telefonice. Poate ideea că aș putea să alung și eu ghinionul dintr-un loc. Nu sufăr nimic din ce este legat de ghinion! Semantic, faptic. Îi văd ghiarele ici, colo. Și captivitățile. Cred că acum trei ani, m-am încurcat în numărătoare, am primit un telefon de la Ileana Popovici. După ce am împărțit o zi ciudată din viața noastră. Am mers amîndouă să ne luăm la revedere de la Cristian Țopescu. Prietenul meu care, cred, mi-a arătat fără vreo limită prețuirea pusă în cele mai inimaginabile exerciții de admirație. Ileana era deja acolo. Ca o umbră a durerii. Mi s-a părut că nici nu respiră. Și mi-am zis, în șoaptă, „umbrele nu respiră“. Am stat lipite una de cealaltă. O simt și azi. Atît de fragilă. A hotărît să meargă cu mine la Teatrul „Bulandra“. La sala Izvor, Lucian Pintilie a făcut ultimul popas. Mă întîlneam la teatru cu Marie France Ionesco, cu Cătălina, sora lui Lucian, Mariana Mihuț, Victor Rebengiuc, Sanda Manu. Așa am hotărît noi. Să stăm puțin împreună. Înainte să sosească și alții. Ileana era deja una cu mine. Am intrat amîndouă. Pașii coborau ca într-o vale. Ca atunci cînd ai dioptrii greșite la ochelari și înaintezi coborînd. Nici azi nu știu de ce am întors capul și am privit-o pe Ileana Popovici ca și cînd o vedeam prima oară în ultimele ore. M-am oprit. Lîngă mine era o fetișcană puțin arsă de soare, care nu înțelegea ce se întîmplă. Ca în Reconstituirea. M-a sunat, deci, ca să punem la cale, cu UNITER-ul și cu niște tineri de la Iași, de la un festival, o întreagă acțiune într-un sat, unde s-a născut Pintilie. O acțiune complicată, o recuperare a memoriei fără martori, un semn mare de dragoste. Am vorbit cu Ion Caramitru și cu Aura Corbeanu. Am făcut ceva săpături… îmi amintesc că Pino m-a întrebat cît de bine îi cunosc pe cei de la Iași. „Deloc“. Era ca o săritură peste ax felul în care, necunoscîndu-i, mă implicam să-i susțin. „Mi-au propus să-mi dedice ediția Festivalului de anul viitor“. Știam că au făcut asta cu o vară înainte pentru Horațiu Mălăele. El nu a putut să ajungă. A făcut covid, a fost internat. Acum un an, exact acum un an, Iași-ul îl aștepta pe Ion Caramitru. Numele lui era peste tot, sărbătoarea își etala faldurile. Pino a intrat în spital. Sufletul meu s-a cîrcit. S-a strîns. Și așa a rămas. Pînă acum trei săptămîni, un tramvai numit dorință i-a plimbat numele în lungul, în latul și în înaltul Iași-ului.
Am spus „da“ cuiva pe care nu îl cunosc: Adrian Giurgia. Echipei dumnealui. Am aranjat, depășindu-mi suspiciunile și mîrîiala plină de neîncredere a întrebărilor, expoziția „Atitudini“ cu și despre Marcel Iureș (poate că vă mai amintiți seara vernisajului, undeva pe Calea Victoriei, o seară unică din Festivalul Național de Teatru cînd am băut șampanie din pahare prețioase și am hotărît că sîntem la New York). Și am ajuns și eu la Iași. Încă locuiesc în visul unei mari iubiri: Serile Filmului Românesc. Am avut minute în șir în care mă ciupeam ca să-mi dau seama dacă nu cumva FNT-ul meu s-a dus să se întîlnească cu Brumaru al meu. Sau cu tineri fabuloși. Ca cei din echipa mea. Poznași. Curajoși. Bogați pentru că imaginația lor țîșnește în mii de cuvinte cu sens.Într-o mie și una de nopți și zile, de povești. Ediția de anul acesta a fost construită și îi este dedicată lui Marcel Iureș. Este a treisprezecea. Este cu noroc! Nici nu-mi dau seama dacă pot să mărturisesc acum cît sînt de fericită. Și cît de eu. În ATR-ul Tarom spre Iași eram atîția care aveam aceeași destinație. Actrițe, actori, regizori, copii lor, oameni de care am fost și sînt apropiată, oameni pe care nu i-am văzut de o veșnicie. Totul este normal. Vorbim, rîdem. Bem cafele. Încă nici nu știm ce ne așteaptă. Aud salutul echipei Tarom, a piloților, rostit cu bucurie în voce de stewardesă. Urează succes tuturor artiștilor care merg la Iași, la Festival. Așa ceva… Nu știam că se vor deschide ceruri, cercuri, tot mai numeroase, tot mai largi, cinci zile și cinci nopți, că ne vom descoperi. Redescoperi. Că vom fi generoși. Că ne vom bucura unii pentru alții. În valuri. Flux. Reflux. Că pentru unii dintre noi va fi un Miracol. Că pentru absolut toți, artistul Marcel Iureș este o poveste deschisă, o personalitate uriașă, caldă, fără ifose românești, atît de modest, atît de smerit, atît de altfel, atît de nobil… atît de Prințul meu alb din teatrul românesc. A fost axa unei lumi nebune care s-a aranjat în jurul lui. A felului în care a acceptat să fie sărbătorit. Să-și vadă numele peste tot în oraș, pe clădiri, pe mașini, pe tramvaie și autobuze. A acceptat să fie IUREȘ-ul care spulberă ghinionul, fricile. A acceptat să se lase descoperit, iubit, cunoscut așa cum este. Inteligent, strălucitor, cu aură, genial, cu verbul la el, cu misterul scenei și cu tainele filmului, cu Lecțiile învățate, cele de viață, mai cu seamă, pregătit mereu, pentru orice, cu o stabilitate enormă a sinelui pentru că s-a explorat fără oprire, pentru că regulile sînt clare, pentru că are rădăcini serioase prin pămînt care l-au lăsat să zboare, înalt, dar fără să-i piardă mințile și fundamentalul bun- simț. Cineva m-a întrebat. „Așa este domnul Iureș? Așa este dînsul mereu?“ Ce complicați și învîrtiți am devenit. Normalul poate să fie suspectat. Poate fi contorsionat. Normalul este interpretabil pentru că receptorii lui sînt dezactivați. Pentru că principiile nu mai există. Pentru că patologii de tot felul s-au întins pe pămînt și în noi. Pentru că în locul valorilor s-au cățărat mediocrii și non-valorile, și ceilalți îi numesc vedete, maestre, le lipesc etichete care au sucit și pervertit ceea ce este consistent, plin de sens și sensuri. Marcel Iureș a redefinit la Iași, liber, arta adevărată. A filmului. A teatrului. Arta pură. Care contaminează. Ca iubirea pură. Mai rămînem puțin prin aer și prin cer în drum spre Iași, cu un avion vintage, dar sigur, în care energiile se pregătesc să intre în vreo matcă. Sau, cine știe, să iasă din orice matcă… Aterizăm și spun povestea mai departe săptămîna viitoare. Pentru că la întoarcere m-am regăsit, altfel, în miniaturile lui Aman la Art Safari. Și în fotografiile Barbarei Klemm, în alb și negru, după care am alergat prin lumea largă. Pentru că Art Safari a început acum cîțiva ani și i-am întins mîna. Pentru că avea nevoie și i se aruncau obstacole, la fel de multe ca prejudecățile. Pentru că acolo este o altă echipă de basm. Minunată. Ireală. Pentru că acolo este Elza Leșanu. Pentru că…
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius