Tânăr, am descoperit, în agitaţia extremă de la Opera din București, Regele Lear pus în scenă de Peter Brook. Spectacol legendar despre puterea arbitrară și convertirea ei în rătăcire a minţii și împăciuire ultimă. Cum să uit replica acestui Lear, iniţial monarh capricios și apoi îmbătrânit, care concludea privindu-ne în faţă: „Acum știu să fac diferenţa între ce e viu și ce e mort“. Un rege care traversa scena goală, beckettiană, pe care Brook o descoperise atunci și unde numai câteva panouri de metal produceau sunetele furtunii și ale războiului devastator. Ani de zile mai târziu, întrebându-l pe Brook cum a avut această intuiţie interpretându-l pe Lear altfel decât de obicei, el mi-a răspuns: „Pentru că l-am întâlnit pe Scofield“. Un actor la originea unui spectaclol… Și apoi, singura dată când l-am văzut profund întristat a fost ziua în care a aflat de moartea lui Scofield.
Apoi, atunci când autoritatea dictaturii ceaușiste sufoca agresiv teatrul românesc, când după zorii pasageri ai unei libertăţi parţiale totul se întuneca, a sosit la București Visul unei nopţi de vară. Şi, contrast tulburător, Brook transformase noaptea Visului în imaculata sarabandă ludică a tinerilor derutaţi de confuziile iubirii. Alb, alb, totul era alb și permitea unui alt mare actor să ne seducă fără de margini: Alan Howard. Când un prieten a vrut să-l compare cu un interpret bucureștean, eu i-am răspuns: „Howard e unic“. Visul mi-a accelerat dorinţa de a pleca altundeva, el mi-a modificat viața. Acum doi ani, la Londra, s-au sărbătorit 50 de ani de la acest Vis care a fost și adio-ul lui Brook ce părăsea Anglia pentru a alege Franța ca ţară de substituţie. El era acolo, l-am văzut și, împreună, toţi prietenii, l-am îmbrăţișat, iar eu priveam stupefiat portretele actriţelor în rolurile lor de atunci și fetele lor de azi.
Ajuns la Paris în 1973, în seara Anului Nou, graţie unui prieten – Eugen Jacob pe atunci, re-devenit apoi Eugen Simion, pe unde oare o fi acum? – am întâlnit-o pe Marie-Hélène Estienne, colaboratoarea lui Brook, și, scurt timp după aceea, am cinat toţi patru într-un restaurant indian de lângă Piaţa Pigalle, „Chez Michelle“. În mod straniu, perspectiva întâlnirii nu mă intimida și afișam, fără crispare, o libertate care, fără îndoială, i-a plăcut lui Brook. Am discutat, iar la un moment dat conversaţia s-a orientat spre Dario Fo și al său Mistero buffo pe care-l văzusem la Teatrul national Chaillot și care era ridicat în slăvi de intelighentia pariziană de stânga. Eu rămăsesem insensibil la acest entuziasm! I-am mărturisit lui Brook rezervele, chiar scepticismul meu, explicând că succesul se datora mai mult impactului ideologic al discursului, decât performanţei lui Fo. Brook mi-a spus: „Ești liber. Rămâi astfel!“ I- am ascultat sfatul. Nu l-am uitat: „Rămâi liber!“ Am încercat, nu a fost întotdeauna ușor.
L-am regăsit adeseori pe Brook și nu mică mi-a fost emoţia când l-am întâlnit într-o seară pentru a face un interviu despre teatrul din ţările de Est. Trebuia să apară în „Cahiers de l’Est“, revista creată și condusă de Dumitru Țepeneag. El mi-a vorbit despre experienţele lui de dincolo de ceea ce atunci se numea „Cortină de Fier“, de Grotowski, de interdicţii și sacrificii, mai cu seamă o amintire mă însoţește. Eram aproape afon. Dar cum știam cât de dificil era să obţin o altă dată pentru dialogul nostru, m-am dus, și Brook mi-a povestit că, odată, fiind în aceeași stare ca mine, și el și soţia lui, Natașa, au fost surprinși de comportamentul Irinei, fetiţa care răscolea casa, deschidea dulapul, desfăcea patul: „Ce faci?“ au întrebat-o ei. „Caut vocea lui tata care spune că și-a piedut-o“ răspunse ea. Vocea lui Brook… Apoi, într-una din cărţile sale tardive, Peter va scrie: „adevărul omului e în voce“. El și-a conservat-o o viaţă.
Acum, la ceasul despărţirii, dacă el dispare, amintirile persistă. Aminitiri emblematice. Când pregătea filmul inspirat de biografia maestrului său Gurdjieff, Brook m-a rugat să-i propun actori români. Sarcină puţin comodă. Am avut atunci intuiţia de a-i arăta caietul program de la Azilul de noapte pus în scenă de Liviu Ciulei. L-a răsfoit, iar la un moment dat s-a oprit și mi-a indicat fotografia lui Vasile Nițulescu, actorul drag lui Radu Penciulescu, Valeriu Moisescu și Ivan Helmer. Intensitatea acestui portret l-a captivat: „e un mare actor“. Apoi, nemaiavând nicio veste, m-am adresat asistentului său care mi-a răspuns. „Am scris în România și am primit un răspuns oficial din partea Dlui Dumitru Popescu care precizează că, pentru a evita ca un actor român să se compromită cu orice proiect, era necesar, înainte de obținerea pașaportului, să fie consultat scenariul filmului“. Aroganţă de politician! Tristeţe pentru Nițulescu.
Brook a cunoscut Moscova și Varșovia, apoi Praga și București. Estul i-a fost familiar. Cum să uit o scenă exemplară? Odată, când am ajuns în ultima clipă la Bouffes du Nord, teatrul său, el mi-a cerut motivaţia. „Am luat-o în metrou pe drumul pe care mi l-ai indicat și m-am rătăcit.“ „George, aici nu ești în ţările de Est“, mi-a răspuns Peter, unde ca să supravieţuiești o iei când la dreapta, când la stânga, aici trebuie să mergi drept înainte.“ Cîtă luciditate! M-a uimit din nou, când îi vorbeam pasionat ca partizan al lui Gorbaciov, cum mi-a temperat entuziasmul: „Te înșeli. Gorbaciov nu va reuși. Rușii au nevoie de un țar“. El a avut intuiţia lui Putin…
Brook a venit la București în cadrul festivalului Primăvara libertăţii. A vrut să vadă orașul și oamenii. De aceea a insistat să luăm metroul care a rămas în pană cam douăzeci de minute și, atunci, i-am observat panica pe care o disimula, în ciuda picăturilor de transpiraţie ce-i șiroiau pe frunte. Când am ieșit, a murmurat: „Totul are un preţ de plătit“. Apoi a vorbit artiștilor români și a anunţat marea fractură ce-i va marca parcursul: „ajuns la capăt de «ciclu al inimii“ cu ultima Furtuna de la Paris, vreau să încep un altul, «ciclul creierului»“. Pentru aceasta va consulta neurologi și, într-o zi, îmi va spune ce a aflat de la ei, concluzie esențială: „Îmbătrânind nu uităm nimic, ci doar accesul la informaţii devine mult mai dificil.“ Şi el va pune în scenă neuitatul Je suis un phénomène? Un univers necunoscut se deschidea.
Andrei Şerban, atunci director al Teatrului Naţional, va organiza un eveniment pe care Brook îl va converti într-o adevărată demonstraţie de simplitate, de comunitate și de afectivitate. Împreună trebuia să traversăm scena, să ne spunem bonjour, să ne salutăm… și din nou am descoperit cât de neautentici eram amândoi ca actori. Vechea intuiţie a lui Radu Penciulescu se confirmă. El ne-a indicat drumurile bifurcate pe care și unul și altul ne-am îndreptat. Poate niciun artist român n-a fost mai apropiat de spiritul lui Brook decât el.
La cererea lui Ion Caramitru, l-am rugat pe Brook să adreseze un mesaj artiștilor români în semn de mulţumire penru premiul de excelență acordat de UNITER. El a spus: „Pentru mine, unul din cuvintele- cheie care există în limbajul curent este cuvântul mulţumesc. Cred însă că e o greșeală când spui Îţi mulţumesc pentru că ai făcut asta… Eu răspund mereu: mulţumesc. Mulţumesc are cu adevărat sensul profund al milei, care se pogoară. Este acel ceva care ne unește, ceva care înseamnă că nu ești singur. Nimeni nu poate obţine, de unul singur, ceva de o mare calitate. Mulţumesc exprimă o trăire comună, nu ceva ce am făcut doar eu: eu nu sunt autorul unui spectacol, ci sunt cel care împărtășește, cu o enormă recunoștinţă, ceea ce face cu un număr foarte mare de oameni. Chiar și persoana-autor, Shakespeare, acela pe care toţi îl consideră autorul sacru, până și el e cineva care colaborează cu alţii pentru a capta partea ascunsă a calităţii vieţii omenești. Asta nu se poate face individual. În niciun caz, nu există un domn singur pe vreo insulă pustie, care să creeze, zilnic, capodopere doar pentru el. Din fericire, nu există așa ceva. Există însă posibilitatea de a face asta, graţie colaborării… a actorilor… desigur, fără actori nu există teatru. Apoi, organizarea vizuală este uneori indispensabilă… atunci apar coregraful, scenograful, creatorul de costume, muzicianul… Uneori acestea sunt secundare. Dar odată ce ai luat hotărârea că este cu adevărat nevoie de acest tip de echipă, lărgită, pentru respectiva expediţie, cuvântul mulţumesc este comun împărtășit.“ Şi cum să uit că unul din refrenele preferate ale lui Brook era „mulţumesc viaţă, care mi-ai dat atâta“, dintr-un cântec de Violeta Para. El, de asemeni, a zis „mulţumesc“ vieţii.
Ultima dată când l-am întâlnit pentru o lungă mărturie despre el, părinţii lui și Rusia originilor, Peter mi-a mângâiat mâna cu o tandreţe discretă și mi-a murmurat: „Știm din ce e făcută lumea, dar nu știm din ce e făcută tăcerea.“
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius