Expoziție documentară deschisă la Centrul Cultural „Iacob Putneanul“ de la Mănăstirea Putna
https://romanialiterara.com/2021/07/note-la-o-expozitie-serbarea-de...
Suntem în anul 1871. Istoria Europei este într-o iminentă schimbare. Revo lu țiile de la 1848, din întreaga Europă, au schimbat mentalități, destine naționale. Ca efect, provinciile românești mai norocoase au reușit să înfăptuiască „unirea cea mică“ la anul 1859. Din anul 1866, la 10 mai, regele Carol I preia destinele României unite, mai întâi în calitate de voievod apoi, din 1881, va fi „uns“ rege. Provinciile românești duc în spate două imperii: imperiul otoman și imperiul habsburgic. Unul are deja câteva secole de istorie în spațiul românesc, altul a înlocuit „jugul de lemn otoman cu jugul de fier austriac“, cum se spunea în popor, încă din anul 1775. În Europa un aer de schimbare, de intrare în modernitate, a cuprins societățile evoluate. Pe acest fond, tinerimea română studiază în străinătate, la marile universități. În provinciile românești se înfiripă învățământul superior, la Iași, la București, la Cluj, la Oradea. În Europa se încheie războiul franco-prusac, 1870-1871, al cărui deznodământ a dus la unirea tuturor provinciilor germane și sfârșitul domniei lui Napoleon al III-lea, în Franța. Pe acest fond de evenimente majore pentru istoria și diplomația europeană, la Putna, la marginea Imperiului austro-ungar, sunt puse la cale, de „junimea română“, o serbare și un congres al studențimii române.
Nu întâmplător este ales ca loc de desfășurare Putna, inițiatorii și organizatorii considerând că „va fi serbarea în chestiune mai demnă și mai festivă făcându-se la mormântul lui Ștefan cel Mare, în Ziua Sântei Marii“. În același timp este evidențiată poziția Bucovinei în structura geografică și istorică a provinciilor românești: ea este „sentinela românismului contra colosului nordic și a părților lui etnografice“, este, de asemenea, strategic „încheietura care leagă România, Moldova și Basarabia cu Maramureșul și Transilvania“. Toate acestea se specifică în „Apelul tinerimii române“, elaborat, într-o primă formă, în ziua de 25 decembrie 1869, (de Crăciun), de către un grup de inițiativă, la Viena. Ce importanță pot avea pentru o națiune tânără aceste două secvențe ale unui eveniment, aparent fără pretenții istorice majore, într-un asemenea context extrem de activ, de important pentru devenirea Europei?
În memoria acelor vremuri și a acelor evenimente a fost deschisă o impresionantă expoziție, la Mănăstirea Putna, la 15 iunie 2021, la „Centrul Cultural Iacob Putneanul“, care marchează începutul unei importante serii de acțiuni comemorative și de celebrare a unor momente și a unor personalități providențiale pentru rezistența și persistența noastră în istorie.
O expoziție este o sumă de holo grame, de detalii care, dezvoltate, ima gi nate, dau măsura realității care le-a generat, fiind singura modalitate, de altfel, de a reînvia istoria, de a o supune imaginației, bunului- simț civic, judecății și onorului cuvenit. Așadar, avem în această expoziție, care marchează 150 de ani de la unul dintre cele mai importante momente ale istoriei noastre moderne, o sumă de documente materiale și scrise păstrate în arhive, în muzee, în colecții publice. Dincolo de momentul 1871, au existat, în istorie, „replici“ ale evenimentului, idealul unității fiind reluat la anumite intervale de timp, cu ocazia unor „date rotunde“. Este vorba de anul 1904, 1926, 1957, venind până în anul 2004 sau 2011. Numai că, de exemplu, întrunirea la mormântul lui Ștefan cel Mare, din perioada comunistă, în iulie 1957, la 500 de ani de la înscăunarea domnitorului, se termină dramatic pentru inițiatori, în majoritate studenți de la Facultatea de Istorie din Iași, care au fost arestați și condamnați în cea mai mare parte în ceea ce a rămas în istorie drept „lotul Alexandru Zub“.
Piesa centrală a expoziției o reprezintă, fără îndoială, „urna antică de argint“, depusă ca „un semn de pietate și de amintire“ pe mormântul voievodului Ștefan cel Mare la manifestarea din august 1871. Inscripția este edificatoare: „Eroului, învingătorului, apărătorului existenței române, scutului creștinătății, lui Ștefan cel Mare, junimea română academică, anul MDCCCLXX“. În această urnă au fost depuși bulgări de pământ din toate provinciile românești, într-o unire simbolică. Urna este așezată pe un piedestal de marmură, ambele fiind protejate de un baldachin din lemn de brad, furniruit cu lemn de nuc, confecționat în anul 1874 de către meșterul Benedict Hoheneker din Rădăuți. Ne putem imagina emulația de tip romantic stârnită în timp în jurul acestui obiect care s-a încărcat cu semnificație odată cu trecerea timpului. În expoziție sunt expuse două epitafuri, depuse la mormântul domnitorului la 15 august 1871. Unul este o donație de la „Elena Istrati și Doamnele din Bucovina“, cu o inscripție edificatoare: „Memoriei lui Ștefan cel Mare, omagiu de venerațiune și recunoștință adus de doamnele române din Bucovina, MDCCCLXX“, iar celălalt este donat de „Maria Rosetti și Doamnele române“, este realizat din catifea și fir de mătase aurit, sunt cusute denumirile locurilor unde Ștefan cel Mare a repurtat victorii asupra ungurilor, turcilor și polonilor (Baia – 1467, Rahova – 1475, Valea Albă – 1576, Pădurea Cosminei – 1496). În cele patru colțuri sunt stemele provinciilor românești, iar inscripția exprimă un deziderat al epocii ștefaniene: „Mai bine să murim cu spada în mână, întru apărarea religiunii și a patriei noastre, decât să lăsăm și una și alta în prada inamicului.“
În expoziție avem, de asemenea, între altele, un portret al lui Ștefan cel Mare, păstrat la Putna, cu autor necunoscut, realizat la anul 1771, înainte de ruperea Bucovinei din „trupul“ Moldovei. O suită de portrete adună personalitățile care s-au implicat în evenimente: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Nicolae Teclu, Ciprian Porumbescu, Iraclie Porumbescu, G. Dem. Teodorescu, Dimitrie Gusti, A. D. Xenopol, la care s-au alăturat alte personalități precum Vasile Alecsandri, Vasile Pogor, Mihail Kogălniceanu, Radu George Melidon. Imaginile, prin efectul timpului și prin consecințele generate de faptele lor, au căpătat, fără îndoială, profilul icoanelor, în felul acesta o expoziție cu un asemenea subiect devine un adevărat altar. Un rol extrem de important l-a avut presa vremii, publicațiile „Românul“, „Telegraful român“, „Curierul de Iași“, „Timpul“, „Albina“ de la Budapesta, „Convorbiri literare“, „Reformatorul“, „Trompeta Carpaților“ etc., din care se regăsesc în expoziție o mulțime de „probe“ referitoare la evenimentele comemorate. Pieselor de epocă li s-au adăugat câteva lucrări de artă semnate de artiști plastici contemporani, adecvate evenimentului: Constantin Flondor, Horia Paștina și Dacian Andoni. Pădurea Cosminei – 1496). În cele patru colțuri sunt stemele provinciilor românești, iar inscripția exprimă un deziderat al epocii ștefaniene: „Mai bine să murim cu spada în mână, întru apărarea religiunii și a patriei noastre, decât să lăsăm și una și alta în prada inamicului.“
Suntem convinși că istoria este un bun și un merit al unui întreg popor, în același timp, știm că istoria își creează propriii eroi, propriile personalități, contextele sunt un dialog în absolut între cauză și cei care se dedică acelor cauze excepționale. Serbarea de la Putna și celelalte evenimente conexe au consolidat în istorie câteva nume care au dat un înalt sens civic literaturii, artei, culturii în general, care au demonstrat că geniul este o emanație a istoriei și deopotrivă, că istoria își fixează conturul după capacitatea de exprimare a harului colectiv și individual. Cel care a marcat decisiv „serbarea“ a fost Mihai Eminescu, care era, la acea vreme, „student auditor al universităților din Viena și Berlin“. Toată lumea este de acord, atât martorii din epocă, cât și cercetătorii de mai târziu, că dacă Eminescu nu s-ar fi implicat în manifestarea de la Putna, probabil că evenimentul ar fi fost după tipicul celorlalte, formaliste, și asta pentru că în imperiu asemenea manifestări erau îngăduite, fie pentru a da impresia naționalităților că se bucură de oarecare atenție, fie pentru că manifestările erau considerate adevărate supape pentru nemulțumirile acumulate. Prin implicare, Eminescu impune concepții mult mai adânci, reușește să dea serbării un statut de o consistență istorică care depășea mult cadrul unei sărbători închinate lui Ștefan cel Mare. Caracterizarea făcută mai târziu lui Eminescu de către G. Călinescu este una rezumativă, de o expresivitate fără cusur: „N-avea nicio aspirațiune pentru sine ci numai pentru nația și societatea din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ.“
Însemnătatea Serbării de la Putna este încă insuficient cunoscută. Apelul tinerimii române, redactat în ziua simbolică de 25 decembrie 1869, la Viena și transmis studențimii române din toate centrele universitare ale Europei, conține toate dezideratele și toate direcțiile de urmat pentru unirea de mai târziu, înfăptuită la 1 Decembrie 1918. Dacă punem față în față dezideratele politice de mai târziu cu dezideratele exprimate în fața și de mulțimea adunată la Serbarea de la Putna sau care a rezonat cu aceasta, putem spune că unirea de la 1 Decembrie 1918 a avut un puternic și autentic vot popular exprimat cu o jumătate de veac mai devreme. Firesc, ne întrebăm acum, în fața istoriei pe care o „emană“ documentele și exponatele din această expoziție, dacă ar trebui ca tinerimea academică de astăzi să formuleze un nou apel către toți tinerii români risipiți în lume, cum ar suna acest apel? Prima întrebare ar fi: care Românie, cea din afară sau cea din interior? Avem peste 10 milioane de români în afara granițelor fizice, care sunt „o Românie în căutarea unei identități”.
În anul 1871 românii formulau un ideal, care ținea de unitatea tuturor provinciilor românești. Din perspectiva timpului și a inițiatorilor Serbării de la Putna, „continuitatea unui ideal“ nu este o aspirație, este o datorie. Dacă ne-o asumăm sau nu este alegerea noastră, conștientă sau indusă, oricum numai popoarele libere au puterea să aleagă. Mai mult, popoarele sunt importante în istorie în modul în care se raportează la libertate, în modul în care își gestionează libertatea.
De remarcat efortul văzut sau nevăzut al monahilor de la Mănăstirea Putna pentru realizarea acestei expoziții, între care îi numim de astă dată pe Iustinian Costin, Timotei Tiron, Teoctist Munteanu, Dosoftei Dijmărescu, Anania Vatamanu, Alexie Cojocaru, Gherasim Soca, Iachint Sabău, Mardarie Marinciu ș.a. De remarcat, de asemenea, munca restauratorilor de la Muzeul Național al Bucovinei care au făcut adevărate minuni lucrând pe obiectele textile vechi de un secol și jumătate, aducându-le la prospețimea inițială, dar și în lemn sau metal: Eugenia Sidoriuc, Carmen Ungureanu, Luminița Sănduleac, Loredana Axinte, Constantin Aparaschivei și Ilie Cojocariu.
Dar și atunci, la 1871, ca și acum, a mai existat ceva: Putna s-a identificat, în istorie, cu stareții săi. Fără starețul Arcadie Ciupercovici, omul din umbră și cel care a făcut posibile toate acțiunile, îmblânzind toate asperitățile văzute sau nu, manifestările de la 1871 nu ar fi avut caracterul național pe care îl percepem azi.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius