„O filosofie a longevității bazată nu pe resemnare, ci pe curaj. O reinventare spectaculoasă a modului nostru de viață“– aceasta este descrierea, în două fraze, a cărții (de eseuri) semnată de Pascal Bruckner despre „O scurtă eternitate. Filosofia longevității“ (Editura Trei, pentru ediția în limba română). Pascal Bruckner ne-a făcut onoarea de a accepta un dialog exclusiv pentru România literar\ a cărui tematică să fie chiar din cartea menționată mai sus.
Cristian Pătrășconiu: Dacă genetica va ajunge la performanța extraordinară a nemuririi, care ar fi vârsta la care ar trebui săse oprească îmbătrînirea? 30-40-50 de ani?
Pascal Bruckner: Poate 40 de ani. Atunci încă mai păstrezi aparențele tinereții, dar, în același timp, ai și suficientă experiență. Probabil că, și pentru un bărbat, și pentru o femeie, aceea e o vârstă ideală, când lucrurile stau într-un echilibru splendid. Poate că viața nu ar trebui să se mai schimbe după aceea. Din păcate, acesta este numai un vis, o proiecție. Îmbătrânim cu fiecare minut care trece. Chiar dacă trăim foarte mult, corpul nostru se uzează, devine încetul cu încetul tot mai fragil, tot mai slăbit.
În alte cuvinte: există o vârstă optimă pentru a trăi veșnic?
Optimă? Nu știu…Depinde de fiecare. Dacă îți vei revizita viața – cu puterea minții, a amintirilor – vei vedea că preferi anumite decade altora. Când privești la întreg tabloul vieții tale, îți vei spune că ai prefera să fii așa cum erai cu 10 ani în urmă, 20 de ani în urmă. Și, dacă se poate, ai prefera să îngheți timpul acolo. În același timp, să ai o expresie a feței neschimbată sau chiar a întregului trup ar fi, într-un fel, ceva monstruos. Ar fi ceva înspăimântător să rămâi la fel, indiferent câți ani ar trece. Din păcate, trebuie să ne împăcăm cu ceea ce suntem…
Vă place piesa celor de la Queen „Who wants to live forever”?
Da, da. Fiecare vrea să trăiască veșnic. Însă, așa cum a spus-o și Woody Allan, eternitatea este o experiență îndelungată a sfârșitului. Prin urmare, cred că e un vis contradictoriu, pentru că ne-am dori, poate, într-adevăr, să trăim veșnic, dar, în același timp, limitele noastre umane, atât de umane ne previn relativ repede cu privire la cât de naiv este să ne gândim viața așa; pare, așadar, o naivitate să ne imaginăm că am putea fi veșnici. O poziție paradoxală, așadar. În cartea mea (O scurtă eternitate, Editura Trei, pentru ediția în limba română – n.m., C.P.), am făcut apel la Odiseu-ul lui Homer. Ulise (Odiseu) ajunge la un moment dat pe o insulă și se îndrăgostește de o foarte frumoasă prințesă feniciană, Nausica, iar aceasta îl întreabă dacă nu vrea să rămână pentru totdeauna cu ea, el alege condiția de muritor, mortalitatea. Ulise spune: vreau să mă întorc la soția mea, vreau să mă întorc în Ithaca. Preferă, deci, viața unui muritor în locul unui destin de nemuritor. Cred că acesta este un răspuns extraordinar de înțelept. Dacă avem de ales să trăim veșnic, putem să simțim această binecuvântare ca pe un blestem. Ceea ce înseamnă că, probabil, scurtimea relativă a unei vieți de om este un dar mai prețios decât nemurirea.
Dacă oamenii ar deveni nemuritori, nu ar mai fi nevoie să procreeze. Ce ar deveni dragostea în acest caz?
Cu mai mult timp în urmă, în secolele 15-16, în Franța, speranța de viață era cu mult mai mică decât este ea acum; în jurul a 25 de ani. Atât pentru femei, cât și pentru bărbați. Femeile mureau de tinere mai des decât bărbații, mai ales când nășteau. În centrul fiecărui sat era un cimitir, ceea ce înseamnă că moartea era în centrul vieții. Lucrurile s-au schimbat între timp.
Ceea ce înseamnă, à propos de iubire, de dragoste, că atunci când știi că trăiești 25 de ani sau poate chiar și mai puțin, este mult mai ușor să promiți fidelitate. Putem să întrebăm și din unghiul opus: ce va deveni dragostea dacă știm că vom trăi 100 de ani sau poate chiar 200 de ani? Va fi, să fim onești, mult mai dificil să iubim o singură persoană „pentru totdeauna”. Va fi ceva de felul unei curse printre mai multe „povești de iubire“din viața noastră. Chiar și cuvântul „viață“ va fi pus în criză. Pentru că nu vom avea o viață, ci o existență care tinde să meargă către o scurtă eternitate.
Lumea cu oameni care ar trăi etern ar fi o lume mai bună? Pentru că lupta pentru supraviețuire ar căpăta alte dimensiuni…
Nu, nu cred deloc așa ceva. Vedeți, în mitologia greacă, zeii și zeițele – nemuritori – se plictisesc îngrozitor împreună. Și atunci, trebuie să îi creeze pe oameni, trebuie să creeze niște ființe muritoare pentru a se distra. Ființe muritoare care să înșele, care să dezamăgească. Și această situație mitologică explică, sugestiv, de ce nemuritorii îi iubesc așa de mult pe muritori. Fiindcă e posibil ca nemurirea să fie un blestem, un blestem cu mult mai greu de îndurat decât fragilitatea și scurtimea vieții unui muritor de rând.
Ce este „teroarea îmbătrânirii”? Formula aceasta o folosiți și dumneavoastră…
Formula are un sens dublu. Este, mai întâi, un fapt – care se întâmplă oricărui om, pe măsură ce se apropie de moartea proprie. Un al doilea sens se referă la faptul că viața cuiva, că viața ta se diminuează; îți pierzi din acuitatea facultăților, îți pierzi din abilități, fața și corpul întreg ți se schimbă. Cred că principala teroare a oamenilor de astăzi nu este atât faptul că vor muri, că fiecare va muri, vom muri la un moment dat, ci aceea că vor deveni invalizi, neputincioși în viață fiind. Că își vor pierde mințile, că vor deveni senili, că vor deveni dependenți de alții. Teroarea îmbătrânirii ar fi, așadar, nu atât despre teroarea faptului de a muri, ca orice ființă muritoare, ci mai ales despre teroarea de a deveni invalid și neputincios.
Cine ne oferă mai multă speranță în legătură cu longevitatea, la limită în legătură cu eternitatea în ultimele decenii: știința sau religia?
Într-o măsură mult mai mare, cu siguranță că știința. Scopul principal al religiei este să te treacă prin moarte fără suferință. Aceasta este funcția primordială a oricărei religii, încă din cele mai vechi timpuri. Însă știința face lucruri concrete pentru a prelungi viața – de la cele mai simple vitamine până la cele mai complicate operații. Știința e capabilă să fixeze problemele și să le repare; nu toate problemele, desigur. Cam ca atunci când repari o mașină care se strică; îi schimbi uleiul, îi schimbi unele piese, îi schimbi carburatorul și îi prelungești viața. Știința ne dă acces la intervenții chirurgicale la inimă, la picioare, la mâini, la umeri, la genunchi. Și aceasta este de bine în legătură cu știința. Astăzi știința poate rezolva foarte rapid unele probleme, de genul unor simple amețeli, care, cu un secol în urmă, te duceau direct la cimitir. Pe de altă parte, nu cred că știința e suficientă; sigur că da, ea este indispensabilă, dar nu este suficientă. Este nevoie și de o schimbare de mentalitate, în legătură cu faptul de a îmbătrâni. Ei bine, probabil că aspectul cel mai important în legătură cu această schimbare de mentalitate implică faptul de a gândi că, odată ce ai făcut 50 de ani sau chiar 60 de ani, viața ta nu s-a terminat. Nu trebuie să gândești că majoritatea acțiunilor îți sunt interzise, că trebuie să te întorci acasă, să privești la tv, să îți mănânci supa și să aștepți să treacă încă o zi și încă o zi și să vină, poate, o alta. Cu o asemenea mentalitate, da, vei îmbătrâni mult mai repede.
Cum e mai onest să spunem: senior sau bătrân?
Pentru mine, ambele cuvinte sunt potrivite. „Senior“e un cuvânt care vine din latină, reintrodus, pe filieră anglo-saxonă, în limbajul uzual. Sigur, „senior“e mai nobil – în societate ai „juniori“și „seniori”. Pe de altă parte, devii „senior“ în Statele Unite relativ repede; chiar și la 45 de ani poți ajunge „senior”, iar în sport, ajungi așa chiar și la 30 de ani. „Bătrân”, pe de altă parte, e mai brutal, mai direct. Tinerii te văd ca pe un „bătrân“ după ce ai trecut de 50 de ani.
Cum se poate face un elogiu al vârstei a treia? Dincolo de fantasme, de proiecții nerealiste, nerealizabile? Cum se poate profita de bătrânețe?
Părinții noștri, bunicii și străbunicii noștri mai ales respingeau îmbătrânirea pentru că o priveau ca pe o fatalitate. În sensul acesta: în fața ei, nu mai ai ce să faci, nu mai e nimic de făcut. Înaintezi în vârstă – și nu mai ai ce să faci. Însă, după al Doilea Război Mondial, s-a schimbat ceva în întreaga lume. Speranța de viață a crescut, în doar câteva decenii, cu 20-25 de ani ca urmare a revoluțiilor de întinerire din biologie, din științe. Prin urmare, putem să considerăm acum îmbătrânirea nu numai ca pe o povară, ca pe o fatalitate, dar și ca pe o șansă. Poate ultima șansă pe care o avem ca să ne schimbăm viața, ca să ne dezvoltăm capacitățile de a înțelege atâtea și atâtea domenii sau fie și numai de a învăța o nouă limbă. O nouă limbă, noi limbaje: matematică, fizică, să cântăm la pian. Vârsta aceasta, a treia să îi spunem, nu e ca o concluzie, nu e ca un final care cade necruțător, ci e poate ultima șansă; e vara indiană a vieții.
Să trăim ca și cum am fi nemuritori sau să trăim ca și cum fiecare zi ar fi ultima a vieții noastre?
Prima opțiune vine de la Aristotel. El a fost cel care a spus că trebuie să trăim ca și cum am fi nemuritori. În viziunea lui, ceea ce e în mintea noastră e nemuritor; ceea ce e contemplația ideilor e sursa nemuririi noastre. Corpul nostru e sortit să dispară, dar mintea noastră e nemuritoare. A doua opțiune vine de la stoici.
Și dilema ne vine de la Nikos Kazantzakis, cred că e formulată și în Zorba, Grecul…
Exact. Stoicii ne spuneau că trebuie să trăim ca și cum azi ar fi ultima zi din viața noastră. Dacă e să glumim puțin, despre interviul pe care îl facem acum ar trebui să gândim că e ultimul pe care îl facem…
Dar nu va fi ultimul. Mai avem și altele de făcut…
Da, da. Această a doua opțiune e, firește, oarecum dramatică. Poate că vei încerca să faci foarte bine ceea ce faci în acest moment, gândit că e ultimul lucru pe care îl vei face, dar va fi greu, când mergi să dormi, să adormi. E o mare presiune, o mare anxietate. Nu vei adormi foarte ușor cu un asemenea gând în minte. Pe mine, o asemenea situație mă face să mă simt destul de inconfortabil. Sigur că vreau să trăiesc fiecare clipă, dar vreau să mă bucur și de ziua de mâine sau de săptămâna care vine. Dacă mă voi gândi că fiecare zi e sau că poate fi ultima, ca un condamnat la moarte, e oarecum deprimant. Cred, pe de altă parte, că există o cale de mijloc între aceste două poziționări. Nu trebuie să ne dăm timpul nemuririi, dar e bine să gândim în durate mai mari. Înțeleg ambele aceste poziții, dar prefer să „înot“ între ele.
De ce bătrânețea are conotații negative?
Din rațiuni evidente. E o decădere a trupului, o degradare a minții. Bătrânețea e acea vreme în care mulți oameni pot gândi că sunt în posesia „demonilor timpului”. Să ne gândim la o femeie frumoasă, tânără – nu va mai fi așa peste câteva zeci de ani. La fel, și pentru un bărbat tânăr. Detestăm bătrânețea, pentru că ea dezagregă fața, trupul, pielea, pieptul, picioarele, mușchii. Erau cândva altfel, eram cândva tonici, aveam suplețe, mușchii ne erau fermi; pe măsură ce îmbătrânim, nu mai sunt…Însă bătrânețea, îmbătrânirea nu au numai conotații negative.
Chiar în direcția aceasta am vrut să vă întreb, în oglindă: cum poate avea îmbătrânirea un înțeles pozitiv? Cum să procedăm?
Există un fel de a savura viața, dincolo de tensiuni, de așteptări încrâncenate, dincolo de dorințe puternice și desfigurante, dincolo de o anume sălbăticie sexuală, dincolo de toate aceste tragedii ale pasiunilor. Un fel mai calm de a vedea viața, un mod mai blând, mai tandru de a trăi viața. Poate că e și o datorie a seniorului astăzi de a arăta – și de a-și arăta – că îmbătrânirea nu e numai o tragedie, că poate fi de asemenea o plăcere. Cu alte cuvinte, aceasta este noblețea timpurilor noastre.
E o bătălie corectă aceasta – pe care oamenii o duc cu timpul? E o bătălie care se duce cu mijloace egale?
Dacă ne vom gândi cumva că putem să ne luptăm cu timpul, vom pierde. E o luptă pierdută din start. Ceea ce putem să facem este să schimbăm perspectiva din care privim această problemă. Timpul este, de acord, un dușman; dar el poate să fie și aliatul nostru. Cât timp reușim să ni-l facem aliat, ne va fi o companie bună, pentru că ne va aduce multe bucurii. Trebuie însă să știm că, indiferent cât de mult timp vom trăi, chiar dacă vom fi multă vreme perfect sănătoși, într-o zi moartea va veni. Nu suntem eterni; un asemenea vis ar însemna o imensă și inutilă vanitate. Eu nu consider timpul un adversar. Prea mulți oameni, bărbați și în special femei, încearcă, după ce nu mai sunt tineri, să își reconstruiască fața, corpul, pieptul, posteriorul – mergând la spital, la tot felul de operații estetice. Majoritatea rezultatelor, în special la femeile în vârstă, sunt catastrofale; încercând să corectezi efectele pielii care cade, care se lasă, nu faci decât să le subliniezi și mai tare. Încerci să lupți împotriva timpului cu niște mijloace prin care, lejer, îi oferi timpului încă o victorie împotriva ta. Poate că trebuie să acceptăm tre cerea timpului, să ne acceptăm noul chip, cu cearcăne, cu pielea care se lasă, cu moliciunea crescândă a trupului – și, acceptând aceste transformări, să încercăm, în fiecare moment, să ne redresăm.
Se va termina vreodată cu îmbătrânirea ? (cum titra „Le Figaro Magazine“ în 1992)
Nu. Niciodată. E doar o fantezie un asemenea gând. Ceea ce, în mod real, am reușit să facem a fost să împingem linia de la care, la modul general vorbind, începe bătrânețea. Cu un secol în urmă, la 35-40 de ani, începeai să mergi către vârsta crepusculară a vieții tale. Balzac are o carte, despre Femeia la 30 de ani– acea femeie se află în „toamna“ vieții sale. Astăzi, o femeie la 30 de ani este aproape o adolescentă. Însă acest fapt nu înseamnă că bătrânețea a fost învinsă, ci doar că am împins cu ani buni linia de la care începe aceasta; spre 50 de ani, la unii oameni spre 60 de ani. În ce mă privește, cred că secretul pentru a prelungi viața, secretul longevității este să îți menții mintea tânără, să o ții în alertă. Dacă te oprești din muncă, dacă încetezi să mai citești, dacă încetezi să mai polemizezi civilizat, dacă refuzi să mai încerci să creezi ceva – atunci ai cedat în fața bătrâneții. Trebuie să te lupți atâta vreme cât poți să respiri și să te miști.
Poate face corectitudinea politică ceva cu adevărat important împotriva îmbătrânirii, împotriva bătrâneții? Pot ideologiile politice lupta, într-adevăr eficient, cu bătrânețea, cu îmbătrânirea?
Nu cred că poate face foarte multe pentru noi corectitudinea politică. Deloc nu cred în așa ceva. Corectitudinea politică poate să ne pună la colț sau poate încerca să ne reducă la tăcere. De pildă, baby-boomers, generația mea este, pentru corectitudinea politică, dușmanul, adversarul. Vor aproape să dispărem. Nu cred că pot face ceva important împotriva îmbătrânirii.
Putem domina bătrânețea anulând durerea sau învățând să trăim cu ea?
Depinde despre ce durere este vorba. Există dureri care nu pot fi reprimate, care nu pot fi uitate în nici un fel. O intervenție grea la dentist sau o operație grea – vei simți durere, nu ai cum să nu simți. De asemenea, cred că putem să alegem uneori ce fel de dureri să avem. Pe unele, pentru că le putem stăpâni, le putem evita. De exemplu: pot alege dacă, într-o zi, merg 10 km pe jos, la pas, sau dacă alerg câțiva km. E evident care dintre cele două opțiuni necesită un efort mai mare, care dintre acestea ne livrează mai multă durere. Una este suferința dacă, la 60 de ani, am ales să fac o ascensiune dificilă pe munte și alta e durerea care vine la mine dacă voi face o drumeție chiar și la munte.
Ce este o „scurtă eternitate”, domnule Pascal Bruckner?
O scurtă eternitate este, după părerea mea, exact definiția vieții. Revoluția iluminismului, revoluția umanismului este ceea ce avem acum. După Evul Mediu, am revenit pe pământ – după infern, purgatoriu, paradis. Există un vers al lui Voltaire, într-un poem compus în secolul al 18-lea: Paradisul este aici unde sunt eu acum. La acel moment al istoriei, o asemenea afirmație a fost un sacrilegiu, fiindcă, din perspectiva patronajului Bisericii, paradisul nu poate fi aici, pe pământ, ci altundeva și după moartea pământească, cu Dumnezeu, Iisus, îngerii, apostolii. Prin urmare, să proclami paradisul pe pământ era egal cu a comite un sacrilegiu, un fel de crimă împotrivă religiei. Pe urmele lui Voltaire, îmi vine să spun că Paradisul este în interiorul nostru. Și, pentru că e acolo, putem alege să ne trăim viața într-un fel de infern sau într-un fel de purgatoriu. Durata unei vieți include aceste trei dimensiuni – iad, purgatoriu, paradis. Și aceasta este o scurtă eternitate. În acord cu moștenirea creștină, poate că există viață după moarte; nu am căderea să mă pronunț în acest sens. Nu știu cum stau lucrurile în această privință, nu am certitudini. Ceea ce știu e că putem orienta scurta noastră eternitate către paradis, în ciuda momentelor de durere, în ciuda unor momente poate infernale…
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius