mânia literarăViața din Rusia de altădată (dar nu o cronică a amintirilor din copilărie nabokoviene, ci teme relevante pentru lumea care mai trăia în așteptarea mântuirii prin iubire) dau o greutate anume traducerii în limba română a acestui volum1 în care mulți cititori vor recunoaște tipare cunoscute și pe meleagurile noastre.
„Să iubești din tot sufletul și să lași restul în mâinile sorții era singura regulă pe care o respecta mama. Ține minte, spunea când îmi atrăgea atenția asupra cutărui sau cutărui lucru frumos… o ciocârlie avântându-se spre cerul ca laptele covăsit al unei zile mohorâte de primăvară, fulgere fotografiind noaptea, un pâlc de copaci, paleta frunzelor de arțar pe nisipul cafeniu, urmele palmate ale unei păsări mici pe zăpada proaspătă. Ca și cum ar fi simțit că peste câțiva ani partea tangibilă a lumii ei va pieri, cultiva o extraordinară conștientizare a diverselor vestigii ale timpului. .. Îndrăgea culesul de ciuperci: prăjite cu unt și îngroșate cu smântână apăreau pe masa de prânz, dar căutatul lor era plăcerea „și această căutare avea regulile ei. De pildă, nu culegea niciodată bureți; nu culegea decât ciupercile comestibile din specia Boletus… Pălăriile lor compacte – înfipte bine la cele tinere, robuste și apetisant boltite la cele mature – au o căptușeală netedă… și o tulpină vânjoasă și elegantă.“
Amintirile din perioada 1899-1940 , din Rusia presovietică și începuturile anilor de exil au fost scrise de Nabokov în America și adunate sub titlul Conclusive evidence (nu pot să îmi alung din minte versurile călinesciene: „toate acestea/ sunt semn c-am existat…“). Romancierul însuși, se compară cu un „heraldist lipsit de experiență“ care seamănă cu un călător medieval care își aduce din Orient fantezii faunistice influențate de bestiarul domestic pe care l-a deținut tot timpul, și nu de rezultatele unor cercetări zoologice directe.
Evocările privind scrierea propriei opere sunt puține: „Cititorul va găsi referiri la romanele mele, dar în general am considerat că a fost suficientă osteneala de a le scrie“. Cele mai multe amintiri sunt fulgurante magini poetice, surprinse ca dintr-un leagăn „care se balansează asupra unui abis“, dar și revivificări de personaje teatrale indimenticabile, portrete ale unei familii rusești filo-engleze de la începutul secolului trecut: Unchiul Ruka „a dus o viață trândavă și ciudat de haotică. Cariera sa diplomatică a fost cât se poate de vagă. Se mândrea totuși că era expert în decodificarea mesajelor cifrate în oricare din cele cinci limbi pe care le știa… Îmbrăcat cu un sacou roz, a participat la vânători în Anglia și Italia; îmbrăcat în haină de blană, a încercat să ajungă cu mașina de la St. Petersburg la Pau; înfășurat într-o pelerină de operă era cât pe ce să-și piardă viața într-un accident de avion pe plaja din apropiere de Bayonne… Cânta barcarole și cântecele la modă…“.
Asemenea personaje bântuie amurgurile „când lumina se topea și mama citea povești înainte de culcare“, când fluturii, în al căror studiu Nabokov avea să devină ulterior specialist, fulgerau prin drumurile prin pădure, cu goluri ca potecile memoriei, prin câmpiile unde „sclipeau permanent superbe aripi deasupra florilor strălucitoare“. Atmosfera nu rămâne însă doar de vis, căci se schimbă brusc odată cu momentul venirii la putere a sovietelor, sau ritmul anilor de studiu la Cambridge.
Fulgerările vizuale din Vorbește memorie! se citesc cu atât mai bine în legătură cu alte reușite ale traducerilor nabokoviene, despre care am scris la vremea lor în paginile României literare (de exemplu, Foc palid)), dar mai ales în legătură cu Ochiul2: povestea „ochiului“ unui exilat rus la Berlin, care, după o încercare de sinucidere (datorată unui amor) se consideră mort, trăind doar prin contemplările și amintirile celor din afară. Este al patrulea roman, scris în tinerețe, 1930, în limba rusă, când Nabokov locuia împreună cu soția sa Vera la Berlin; roman care, datorită privirii concomitente spre două lumi, a fost considerat un precursor pentru Foc palid.
Penumbră, întâmplări mis te rioase, joc de perspective, „vrăji“ din India („în ochiul răului, în puterea secretă a simbolurilor și a semnelor și în idolii de bronz cu burta dezgolită), mesaje primite de un anticar spiritist „de la Cezar, Mahomed, Pușkin“… , aventuri, deconspirări, societăți secrete, amintind oarecum de linia lui Edgar Allan Poe și Barbey d‘Aurevilly … toate acestea fac din Ochiul nu numai o lectură pasionantă, ci chiar una din cheile lecturilor nabokoviene. „Am înțeles că singura fericire în această lume e să observi, să spionezi, să urmărești, să te examinezi atent pe tine însuți sau pe alții, să nu fii nimic altceva decât un ochi mare, sticlos, cumva împăienjenit, veșnic deschis. … Sunt fericit că pot să mă uit prelung la mine, căci orice om este captivant, da, cu adevărat captivant !“
1 Vladimir Nabokov, Vorbește, memorie. O autobiografie rescrisă. Traducere din limba engleză și note de Sanda Aronescu. Editura Polirom 2019.
2 Vladimir Nabokov, Ochiul. Traducere din limba engleză și note de Veronica D. Niculescu. Editura, Polirom 2019.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius