„Înainte ca Șeherezada să intre în scenă, femeile se împărțeau în două categorii: cele care trădau și erau ucise (regina) și cele care erau ucise înainte să poată trăda (fecioarele). Acestea din urmă, ale căror voci – spre deosebire de Șeherezada – nu se aud în poveste, sunt cele mai ignorate și nedreptățite de critică.“
(Azar Nafisi, Citind Lolita în Teheran)
Zeina, Souad, Leila, Naziran, Gul, Naila – sunt doar câteva nume de tinere musulmane ale căror destine dramatice au ajuns cunoscute dincolo de lumea islamică pentru că au avut ocazia să-și spună povestea și unele dintre poveștile lor au ajuns în cărți de largă circulație. Puterea testimonială a fost cea care a biruit, până la urmă, ajutându-le să supraviețuiască după ce au devenit victimele tradițiilor violente ale lumii în care s-au născut. Ele au devenit doar exponentele miilor de cazuri cumplite cu care se confruntă spațiul musulman, zone hiperconservatoare din Asia, Africa, Peninsula Arabă și Orientul Mijlociu (Afganistan, Pakistan, Iran, Palestina, Maroc, Algeria, Tunisia, Yemen, Malaysia, Bangladesh etc.). E o lume profund patriarhală, unde funcționează cutume tribale de sute de ani și unde, în ciuda oricăror prescripții coranice pozitive, a te naște femeie înseamnă din start o condamnare la o existență periferică, de ființă sub-umană. Atunci când nu sunt ucise din fașă, cele mai multe fete mu sulmane sunt forțate să se căsătorească din adolescență (prima menstruație e semnul maturizării), sunt vândute, umilite, bătute, abuzate, mu tilate, obligate să se ascundă sub veșminte, sunt puse la muncă în slujba tuturor bărbaților din familie, sunt lipsite de educație, de libertate de mișcare și de drepturi esențiale. E probabil ca această „nor ma litate“ complet pe dos să se fi con ser vat și în comu nități musulmane ur bane din dias pora euro pea nă, așa cum e posibil ca unii dintre mu sul mani (mai ales cei educați) să fi re nunțat la ea. Oricum, un occidental care citește poveștile zgu duitoare ale unor supra vie țuitoare care au fost arse cu benzină sau cu acid din pură răzbunare sau ca să spele o așa-zisă onoare pătată realizează cât de prețioasă e libertatea seculară a societății în care trăiesc.
Mărturiile au devenit cărți printr-o stra te gie literară interesantă. Dat fiind faptul că cele mai multe dintre victime sunt analfabete, depozițiile lor sunt construcții jurnalistice stilizate sever în romane autobiografice. Lucrurile se întâmplă cam așa: scăpate la limită după o acțiune violentă asupra lor, prin organizații specializate în salvarea și recuperarea lor fetele intră în contact cu jurnaliști europeni (de obicei femei) care le preiau poveștile, le prelucrează și le transformă în literatură. Relatarea la persoana I (cu schimbarea evidentă a numelor reale) sporește autenticitatea reconstituirilor și facilitează posibilitatea introspecțiilor. Punând între paranteze veridicitatea garantată a celor relatate, un asemenea text câștigă estetic prin intensitatea dramei și prin exoticul unei lumi complet necunoscute cititorilor ne-musulmani, obișnuiți cu asemenea orori doar în ficțiune.
Așa s-a întâmplat și cu eroina din Arsă cu acid, o carte care a mișcat profund spațiul cultural francez în 2010, la apariție. Grație jurnalistei Célia Mercier, Naziran, o tânără pakistaneză de 20 de ani dintr-un sat din sudul Punjabului și-a spus povestea și, prin ea, s-a deschis procesul unor schimbări profunde în legislația regiunilor musulmane cu privire la autorii faptelor. Impactul ei a fost, așadar, notabil, și a dovedit încă o dată valoarea inestimabilă a mărturiei, a cuvântului care salvează, într-o societate în care acesta nu trece de barierele absurde ale religiei sau ale unei pretinse purități.
Născută dintr-o mamă surdo-mută și săracă (care mai avea doi băieți dintr-o căsătorie anterioară), Naziran gustă din plin condiția de fată într-o familie în care mai există deja mulțime de frați și de surori, un tată în vârstă violent și o altă soție a sa, teribil de geloasă („În regiunea noastră, fata e o povară pentru părinți, o gură inutilă de hrănit. Nu aduce bani. Mai târziu, nu ea are grijă de părinții ajunși la bătrânețe, ci băieții. Trebuie deci s-o măriți cât mai devreme ca să scapi de ea.“). E pusă la muncă, e bătută deseori și e tratată aproape animalic, cu toate că e abia o copilă. Orice împlinire rămâne un vis frumos, orice aspirație e reprimată din start, orice ocazie de fericire cât de mică e inexistentă (un televizor, o păpușă, o haină, un prieten), iar descinderile lacome și brutale ale tatălui îi lasă mereu pe ea, pe mama ei și pe ceilalți copii fără liniștea zilelor viitoare. Ca și celelalte surori ale sale, Naziran e căsătorită forțat la 13 ani cu un tânăr pe care-l va iubi, până la urmă, chiar dacă se dovedise soțul musulman clasic, supărat că n-a primit dotă și că nu i s-au născut băieți. Fiindcă rămâne repede văduvă, i se iau cele două fiice și e măritată din nou de familia defunctului cu propriul cumnat. Noul soț e un bărbat de două ori mai în vârstă ca ea, care mai avea o nevastă și alți copii. Naziran, așadar, nu face decât să repete destinul mamei (și pe cel al tuturor femeilor coreligionare – obiecte la dispoziția bărbaților din jur): nu-și poate vedea fetele, e lovită și umilită sistematic, e urâtă de soț, de fosta soacră, de cumnate, de cealaltă soție. Nici rugăciunile la marile temple din Lahore, nici apelul la vindecători, nici tendința de a-și câștiga singură banii ca angajată la magazinul de CD-uri al fratelui, nici încercările curajoase de a-și păstra o brumă de demnitate nu ridică poverile unei vieți ratate dintru început. Intrată fără voie în dizgrația tuturor (cu excepția mamei), Naziran va plăti, până la urmă, prețul greu al disprețului și-al răzbunării: din motive inextricabile, cu anticipate consecințe colaterale, soțul îi va turna într-o noapte acid sulfuric pe cap și pe piept. Destinul i se schimbă radical din acel moment, căci, mutilată pentru totdeauna și abia scăpând din ghearele morții pe patul de spital, nu-i rămâne decât să înfrunte dezgustul tuturor, să accepte asistența străină și să se readapteze la noua condiție. Pentru a-l scoate afară, noul ei corp va trebui tratat special, acoperit complet de haine, de văl și de ochelari de soare.
Detaliile întâm plărilor sunt terifiante, iar sfâșierea perso najului, atât de bine dozată narativ prin ritmul sacadat al frazării, se transmite repede unui cititor empatic: „Într-o di mineață, infirmiera îmi scoate pansa men tele. O întreb dacă mi-am redobândit tră săturile. Nu zice nimic. Îmi pipăi capul. Am un șoc. Nu mai am chip. Trăsăturile mi s-au topit. Simt suturile, bucățile de piele cusute, umflăturile și nodurile. Nasul aproape mi-a dispărut, a rămas doar linia osoasă. Una dintre orbite e deschisă, celălalt ochi e lipit sub pleoapă. Bărbia e sudată de gât. Înfățișarea mea e în spăimântătoare. Știu, dar n-o văd; sunt oarbă acum. Pielea de pe bust e tare precum cartonul, încrețită ca un veșmânt șifonat. Arăt ca un monstru. Mă prăbușesc sufletește. Îl implor din nou pe doctor să-mi facă o injecție, ca să mor. Nu-mi va fi niciodată mai bine. Din cauza feței desfigurate, a ochilor morți, nu mai simt nimic, nu mai semăn a femeie“. Dincolo de dialogurile ușor ostentative, emoția textului e sporită de dorința de-a povesti, pentru ca prin poveste, lumea să afle și astfel de fapte abominabile să iasă din anonimat, să se oprească. Poate că viața fetelor musulmane se va schimba, dacă decidenții politici și sociali vor face astfel încât normalitatea, invocată atât de imperios, să capete un statut legal în locurile unde barbaria a detronat firescul, dându-i aparențe juste. „Ar fi trebuit să mor într-o cameră de spital din Multan, pacientă anonimă și fără chip. Am supraviețuit. Am avut dreptul la o a doua viață, într-un corp nou. Eu, cândva o tânără drăguță, iată-mă acum prizoniera unei înfățișări ce îi sperie pe cei ce se apropie de mine. Asta e o tortură zilnică, dincolo de orice suferință. Am hotărât să-mi spun povestea, pentru ca într-o zi atacurile cu acid să fie eradicate, femeile din țara mea să fie protejate, iar agresorii să fie aspru pedepsiți pentru faptele lor și să zacă în închisoare.“
Ramificate pe multiple planuri (existență privată, relații de familie, ierarhii sociale, concepții religioase), dar aproape identice, poveștile dure ale acestor inocente „ucise înainte să poată trăda“ pot opri răul tocmai fiindcă, trecând prin el, îl exorcizează în cuvinte. Ele nu ne pot lăsa indiferenți, cum nici pe cunoscutul rege persan nu l-au lăsat indiferent poveștile Șeherezadei, soția pe care n-a mai ucis-o niciodată.
Adrian G. Romila
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius