În plan apropiat, conacul Apafi (restaurat în 2000 - 2005 de Trustul Mihai Eminescu) și biserica dedicată Sfintei Maria. Satul Mâlăncrav a devenit proprietatea familiei Apafi în secolul al XIV-lea. Foto: Helmut IgnatUnde un banal weekend la țară devine un film cu aristocrați britanici, personaje pitorești, celebrități locale, Rolls-Royce-uri, biblioteci și muzică clasică… în care sutem personaje.
Aşa sună invitaţia la un dublu eveniment al „Mihai Eminescu Trust”, fundaţia de care auzisem că este implicată profund în conservarea şi reabilitarea satelor săseşti din Transilvania. O minivacanţă în zonă era oricum demult pe listă, aşa că inaugurarea unei noi case de oaspeţi în Richiș şi Sărbătoarea Recoltei de la Mălâncrav au reprezentat „declanşatorul” ideal.
După mai mulţi ani de vacanţe pe meleaguri străine, partenera mea Lucia și cu mine ne-am gândit să ne mai cunoaştem şi ţara, să avem o experienţă românească autentică. Dar, ca de obicei, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg!
După ce am traversat peisaje splendide, pe drumuri mai bune sau mai rele, prin sate pitoreşti de la distanţă şi contradictorii din interior (amestec de ruine, case recondiţionate superb, dar şi invenţii inutile şi abuzuri cromatice de neînţeles), după convorbiri telefonice întrerupte de lipsa semnalului (cam în contradicţie cu sistemul de booking foarte bine pus la punct), am ajuns la noua casă de oaspeţi din Richiș (Reichesdorf), aflată vizavi de biserica evanghelică luterană „de rit Augustin” şi de un mic „complex” sătesc, cu două magazine „mixte” şi două baruri, populate de personaje universale și atemporale.
În curtea casei, trei doamne într-o ţinută vestimentară nu chiar autohtonă trebăluiau în jurul unui Duster, cărând cutii din carton, cărţi şi diferite mici piese de mobilier. Urma să aflăm foarte curând că una dintre ele era chiar Jessica Douglas-Home, preşedinta MET, „o doamnă foarte periculoasă” – aşa cum o numise Securitatea comunistă, la începuturile activităţii ei în România, acum 30 de ani. Povestea primilor ei ani în spatele Cortinei de fier o poți descoperi în cartea A fost odată, în alte vremuri. După un „interogatoriu” prietenos, dar ferm, iată-mă la o primă cină tradiţională „românească”, cu cinci doamne, dintre care trei britanice şi una austriacă, implicată la rândul ei în proiecte imobiliare tradiţionale româneşti. Limba oficială: engleza (mai ales că au avut grijă să mă despartă de Lucia, ca să nu facem vreo „bisericuţă” românească)!
A doua zi am vizitat împreună cu echipa MET case şi hambare în ruină din Archita (Arkeden), care urmează să fie restaurate, ca multe altele înaintea lor. Văzând pereţi înclinaţi, cu crăpături imense, ne-am manifestat îndoiala că mai pot fi salvate, dar Jessica a replicat simplu: „Veniţi peste trei ani să vedeţi ce a ieşit!”
Conacul Apafi din Mălâncrav (Malmkrog) ne-a întâmpinat cu aerul unui mic castel cochet, dar părăsit. Și aici ne-a întâmpinat o doamnă britanică. Seara, la a două cină „tradiţională”, am fost singurii doi români la o masă cu opt britanici. În general, scriitori şi jurnalişti cu opinii ferme sau îndoieli, cu cunoştinţe foarte solide, dar şi cu sete de cunoaştere şi nelipsitul umor britanic. Limba oficială – desigur, engleza. După cină, ei au continuat discuţiile în imensa bibliotecă a conacului, iar noi ne-am gândit că trăim o scenă similară cu cea din Trandafirul roșu din Cairo, în care personajele din film interacţionează cu cele reale. Atmosfera aristocratică britanică, cu personaje discutând geopolitică, economie şi cultură, pe un fond sonor discret de muzică clasică părea ireală, având în vedere locul în care am crezut noi că venim, un anume sat Mălâncrav, din ţinutul Târnavelor…
Peisajul liniștitor, dar și dramatic, al colinelor transilvane, l-a atras și pe Rupert Grey, avocat și fotograf care a călătorit din Pacificul de Sud până în tundra Arctică. Cu Rolls-Royce-ul familiei (din 1936), el a făcut turul Indiei și a traversat Europa. Foto: Helmut Ignat
Foto: Helmut Ignat
Simon Jenkins este jurnalist (The Times, Guardian) și scriitor şi a condus până în 2014 National Trust, o organizaţie foarte puternică, care administrează peste 300 de case tradiţionale în UK şi are un rol important în conservarea patrimoniului britanic. După ce a scris A Short History of England, Simon Jenkins scrie acum o istorie a Europei. Nu am scăpat prilejul de a negocia puţin, mai în glumă, mai în serios, poziţionarea românilor în această istorie.
Având la dispoziţie o dimineaţă întreagă, am ajuns şi la Viscri, un sat monument, pus pe harta lumii de prințul Charles. Drumul este pe alocuri foarte prost, dar, vorba doamnei Sara Dootz, un ghid de mare calitate şi naturaleţe al bisericii fortificate, pe care nu te mai saturi ascultând-o: „Poate că dacă am fi avut drumuri bune, n-am mai fi avut sat tradiţional!”. Sara Dootz este mama lui Caroline Fernolend, de 12 ani director executiv al fundației Mihai Eminescu Trust și neobosită luptătoare pentru păstrarea și revitalizarea satului Viscri. Sub gestiunea ei, MET a restaurat 1.200 de clădiri și s-a implicat în dezvoltarea a 80 de sate transilvănene.
Înapoi la Richiș, noua casă de oaspeţi îşi întâmpinase deja invitaţii la inaugurare în bibliotecă, de unde răsunau acordurile cvartetului „Choris” din Tg. Mureş. Printre spectatorii de toate vârstele am remarcat un bătrânel slăbit, dar cu privirea foarte vie. Aveam să-l întâlnim din nou puţin mai târziu și, pentru că am citit greșit programul oficial, am avut chiar privilegiul de a petrece niște timp singuri alături de acest domn Schaas și „drăcuşorii” descoperiţi printre decoraţiunile bisericii a cărei curator este de 26 de ani, deconspiraţi ulterior ca fiind „oamenii verzi” ai culturii celtice. Am regretat mult că nu l-am înregistrat pe dl Schaas, o enciclopedie vie, un povestitor remarcabil, care navighează cu naturaleţe şi farmec neasemuit printre subiecte religioase, culturale, filozofice, sociale, istorice. Asta cu toate că a trăit vremurile când „în străinătate” însemna satul vecin, Biertan, iar singura ieşire din ţară a fost vizita la copiii din Germania. Din fericire, alţii au fost mai inspiraţi ca mine, astfel încât l-am regăsit cu uşurinţă pe YouTube.
A treia cină părea a fi în sfârşit „românească”, într-o casă din Mălâncrav, împreună cu un grup de invitaţi români. Dar, surpriză, pe singurul loc liber, lângă mine, a apărut într-un târziu şi ultimul oaspete – un scoţian din Bucureşti! Aşadar, încă o cină de limbă engleză…
La sărbătoarea Zilei Recoltei, dansuri populare au animat atmosfera și curtea conancului s-a umplut de mese cu mâncare din belșug, din partea casei, plus suc ecologic din mere, decorațiuni, murături, prăjituri și plăcinte de vânzare. Foto: Helmut Ignat
Vremea capricioasă nu împiedică turiștii să viziteze poate cea mai cunoscută biserică fortificată transilvană, cea din Viscri. Foto: Helmut Ignat
Preotul Joachim Lorenz îi surprinde pe vizitatorii duminicali ai bisericii din Mâlăncrav cu chitară. Foto: Helmut Ignat
Duminică era Sărbătoarea Recoltei, ce urma să înceapă la amiază. Având din nou dimineaţa la dispoziţie, nu puteam rata biserica aflată oarecum în aceeaşi curte cu conacul Apafi, găzduind, pare-se, cel mai bine păstrat ansamblu de pictură murală linear-narativă gotică (din sec. al XIV-lea). Mai mult, am asistat şi la slujba în limba germană, ţinută de un preot german, care a venit aici în vacanţă acum mai bine de 20 de ani şi nu a mai plecat! O nouă surpriză – preotul Joachim Lorenz foloseşte pentru acompaniamentul cântecelor bisericeşti o chitară, ceea ce probabil nu a fost chiar pe placul unora dintre cei peste 120 de enoriaşi saşi din sat, cea mai mare comunitate săsească rurală din România.
Petrecerea a animat încet, dar sigur curtea conacului Apafi, în care au apărut pe rând mese şi mâncare din belşug, din partea casei, suc ecologic din mere, decoraţiuni, murături, prăjituri şi plăcinte de vânzare, muzică şi dansuri populare româneşti, maghiare şi săseşti, copii din Covasna jucând jocuri pe care le credeam uitate, copii romi vizitând un minitârg de carte, motociclişti, oficialităţi locale, oamenii MET. Li se adăuga, desigur, grupul britanic, completat acum cu un domn cu alură colonială, sosit cu un Rolls-Royce „antic”, rămas între timp fără plăcuţe de înmatriculare, şi cu William Blacker, un alt personaj pitoresc, implicat de asemenea în proiecte de restaurare. Fost coleg la Eaton cu prinţul Charles, Blacker s-a îndrăgostit de Transilvania în anii ’90. Şi nu numai de Transilvania, ci şi de o tânără romă, alături de care a trăit câţiva ani în condiţiile dure locale. Din această poveste s-a născut un copil şi o carte foarte apreciată – Along the Enchanted Way – A Story of Love and Life în România. Sperăm să o vedem şi tradusă.
Peste tot, o prezenţă vie, un amestec de delicateţe şi forţă, Jessica Douglas-Home, preşedinta căreia nu îi cade rangul aristocratic dacă mută de colo-colo maldăre de cărţi. Nu te poți supăra pe ea chiar dacă te întreabă ceva apoi coase, aparent absentă, o pernă, pentru că reţine răspunsul mai bine decât unii care doar se prefac că ascultă.
Biblioteca și salonul conacului Apafi, unde e expusă uniforma diplomatului Raul Bossy, ambasador al României la Helsinki, Budapesta, Roma, Berna, Berlin (1941 – 1943). Foto: Helmut Ignat
În compensarea celei mai agitate zile, duminică seara toate au dispărut brusc. Am rămas singuri în „castel”, în bucătăria unde am mai găsit de mâncare doar untură pe pâine și murături și în biblioteca imensă, un simbol al acestui loc cu linişte absolută, fără semnal GSM, televizor sau radio și cu wi-fi doar într-un colţ. Tot ce poţi face e să începi să răsfoieşti o carte, un album foto sau de artă. Sau un ghid de restaurare a caselor vechi. Sau să te gândeşti că pentru salvarea unui patrimoniu clădit de nemţi sau unguri, sub administraţie maghiară şi austriacă, ocupat în bună parte de români şi romi doar ca urmare a unor conjuncturi istorice (adică nu tocmai pe merit), se lupta o mână de britanici, ajutaţi de câţiva localnici inimoşi, care au înţeles că restaurarea patrimoniului este şi şansa lor la o viaţă decentă.
Luni dimineaţă, curtea conacului era pustie, iar vântul mişca misterios tufele amintindu-mi de secvenţa cu fotograful care se plimba prin parc din celebrul Blow-up; în rest, o linişte incredibilă. O sonerie apărută brusc de nicăieri, din vale, anunţa începutul şcolii şi sfârşitul filmului la care asistasem, sau în care jucasem…
Text și foto: Helmut Ignat
Articol publicat în ediția de martie – mai 2018 a revistei National Geographic Traveler
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius