Vlad Mureșan - Povestiri despre Dumnezeu după o carte a lui Hegel

[altmariusideea]

https://anthropos.ro/vlad-muresan-povestiri-despre-dumnezeu-dupa-o-...

1. Viclenia semiozei. În comentariul lui Noica la Fenomenologia Spiritului:  Povestiri despre om după o carte a lui Hegel, este complicat să sesizăm poziția lui Hegel pe de o parte și a lui Noica, pe de altă parte, privitoare la religie. Noica înțelegea pericolul cenzurii și de aceea credem că a criptat preventiv conceptul. Deci pentru a înțelege ce a vrut Noica să spună despre Hegel -peste capul cenzorului- trebuie să recitim segmentul despre religie bănuind că există sensuri estompate de frica cenzorului. Prima ipoteză ar fi că însuși titlul și forma narativă a prezentării vrea să atenueze șocul acestui tratat atât idealist cât și realist, ce conține simultan mistică speculativă și critică politică. Înscenându-se ca „povestitor” al unei fabuloase epopei umane, Noica distrage vigilența cenzorului spre o sferă ficțională. Umanismul etalat al cărții pare să sugereze o complicitate cu „umanismul marxist”- pe lângă afinitățile dialectice ale lui Hegel cu Marx, celebrate oficial de către regim. Această mișcare este consecventă cu depolitizarea implicită a filosofiei impusă de catastrofa istorică și de refugiul ulterior în „cultura înaltă”.

2. Vigilența cenzurii. În final aceste structuri de eschivă nu au fost suficiente pentru regimul care cerea adeziune totală, nu nuanțe dubioase. Manuscrisul lui Noica a fost sesizat și predat Securității de către Zigu Ornea. Cenzorii vigilenți Mihai Șora, Zigu Ornea și Pavel Apostol știau bine ce vânau și au identificat imediat o carte „funciarmente idealistă” determinând refuzul publicării[1]. Cartea lui Noica despre Fenomenologia Spiritului a lui Hegel încalcă, în viziunea sursei „Șerban”, ideologia oficială.

1. „unul din cele mai periculoase materiale ideologice din țară, atacă regimul de democrație populară, revoluția, ideologia marxist-leninistă, spre a face apologia burgheziei și a religiei (…) Alături de aceste falsificări și mistificări ideologice periculoase în sine, Noica a introdus în carte o serie de afirmații cu caracter fățis anticomunist și mistic”.

2. „Una din metodele favorite ale lui C.Noica este atacarea politicii socialiste sub forma atacului împotriva politicii în general”: „politicul e într-adevăr încercarea de a realiza imposibilul. Ceva din Don Quijote nu încetează să vă însoțească pe toți” (p. 43) „În experiența politicului, conștiința omului se smintește; ea nu mai e la locul ei” (p. 45). „Perversiunea care e în tine o vezi în afară: denunți egoismele de clasă pervertit cum… aveți dreptate în pornirea voastră. Căci ordinea generală e și ea perversă și nu numai cea veche, ci oricare, orice stat e rău” (pag. 45). „În afara discursurilor, toată acțiunea revoluționară e “un abur, o nălucire” (pag. 87)[2].

3. Problema religiei în Povestiri despre om.

1. Omul religiei succede omului culturii. Această propoziție contravine evoluționismului antropologic marxist pentru care omul religios este arhaic și depășit prin omul de cultură modern (raționalist). Totuși succesiunea este în acord cu programul lui Hegel pentru care cultura precede (logic, nu cronologic) religia ca un stadiu inferior al fenomenologiei spiritului. Această structură este totodată consecventă cu critica iluminismului ca metafizică simplistă a intelectului abstract (deismul sau materialismul fiind pentru Hegel sub nivelul conceptului speculativ al universalului concret). Altfel spus, sofisticația culturii (a intelecției) rămâne abstractă, în timp ce religia absolută, identificată cu creștinismul, este deja gândire concretă ce trimite la conceptul speculativ, adică la unitatea contrariilor.

2. Religia conține totul. Credința, pentru intelectul modern, este subiectivă. Religia, în schimb,  răstoarnă metafizica subiectivității moderne și reflectă auto-manifestarea conținutului însuși (a Substanței infinite). Nu religia este „efectul” credinței, ci credința este „efectul” religiei în conștiință ca să spunem așa: autodonația fenomenologică a conținutului (a Substanței) este ceea ce definește religia propriu-zis. Aceasta este o răsturnare brutală în raport cu doctrina marxistă oficială pentru care religia era un reflex suprastructural al condițiilor materiale. Noica exprimă subtil această răsturnare din debutul capitolului despre religie, dovedind că este conștient de ruptura de nivel a religiei (obiective) față de simpla credință (subiectivă) și față de etica tratată în secțiunea anterioară. Noica avea opțiunea să insiste pe aspectul etic al religiei pentru a evita stringența cenzurii, cum fac mulți exegeți care cred că secțiunea despre etică este împlinirea Fenomenologiei în timp ce capitolele despre religie și cunoașterea absolută sunt anexe redundante (e.g. Ludwig Siep). Totuși el alege încă o dată să expliciteze frontal adevărul din textul lui Hegel.

3. Religia este o reprezentare dar una care conține conceptul speculativ. Desigur, religia este o reprezentare care nu a urcat încă la concept, cum spune Hegel. Noica ar fi putut insista pe această ruptură de nivel, cum fac mulți interpreți care vor să legitimeze filosofia ca depășire a religiei. Dar Noica precizează corect că reprezentarea religioasă conține deja conceptul speculativ. Definiția Conceptului este: „puterea universalului de a fi una cu particularul deci de a fi individual” (p. 247). Dar religia revelată a surprins deja adevărul conceptului: „Religia, cu substanțialitatea ei, exprimă mai devreme decât știința absolută ce anume este Spiritul” (p.248). Altfel spus: adevărul finalului (din capitolul Cunoașterea absolută) este deja prezent în capitolul despre Religia absolută, sau revelată. În limbaj teologic, conceptul speculativ implică faptul că Absolutul este totalitate autoreflectată, adică Ființă automediată ca Persoană) Ca atare, prin accesul la unitatea contrariilor, religia este superioară pentru Hegel intelectului analitic (deci iluminismului), fiind depozitara conceptului speculativ (deja prefigurat în religia naturii dar pe deplin formulat în „antinomiile transfigurate” ale religiei revelate). Astfel că „evoluționismul” artă-religie-filosofie este o schematizare falsă cât timp majoritatea lucrurilor care trec drept filosofie (inclusiv Kant) sunt pentru Hegel profund inferioare saturației speculative a religiei absolute.

4. Subiectul Fenomenologiei Spiritului este Spiritul absolut. Noica avea la dispoziție multe interpretări istoriciste, culturaliste, politice sau moraliste ale Fenomenologiei unde subiectul mișcării este conștiința sau comunitatea. Existau formulări de compromis prin care Noica putea trece de filtrul cenzurii. Totuși el insistă corect că suprimarea și conservarea religiei (Aufhebung, nu Vernichtung) coincide cu depășirea istoriei conștiinței, a conștiinței de sine sau a istoriei comunitare. Astfel trecerea la filosofie acoperă: „trecerea de la substanță la concept și de la religie la știința absolută”[3]. Mulți autori ratează sensul grandios al Fenomenologiei Spiritului fie prin reducționism ateu (Kojève, Solomon, Žižek), fie prin reducționism politic (marxist sau liberal-comunitar precum la Pippin sau Taylor). Cei mai puțin politizați ratează finalul tratatului prin preluarea mecanică a triadei artă-religie-filosofie convertind Fenomenologia Spiritului într-un program de depășire a religiei prin filosofie – ignorând critica violentă a iluminismului la Hegel. Aceste lecturi ratează însă ideea filosofiei la Hegel. Filosofia nu este pentru Hegel o cultură a intelectului. Hegel l-a acuzat pe Kant însuși de lipsă de spirit filosofic. Pentru Hegel filosofică este doar rațiunea speculativă adică accesul la unitatea infinită a gândirii cu ființa, cu Substanța devenită subiect în Absolutul autoreflectat care este Spiritul absolut, o determinare cuprinzătoare a Absolutului ca identitate metafizică autoreflexiv-autodiferențiată.

„Mai înainte ca Spiritul să-și fi desfășurat necesitatea sa internă, mai înainte ca el să-și fi apărut ca spirit al lumii, nu putea apărea nici conștiința sa de sine care e știința adânc înțeleasă” (cunoașterea absolută) (p.248).

https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/08/coloana-infinitului-muresan.jpg?w=147 147w, https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/08/coloana-infinitu... 295w, https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/08/coloana-infinitu... 395w" sizes="(max-width: 275px) 100vw, 275px" />
Coloana Infinitului

„Cu Hegel în fine omul putea înțelege că Spiritul nu e nici retragere în sine, nici pierdere de sine într-o identitate fără diferențiere ci este Substanța sortită să se regăsească în subiect, adică Absolutul devenit concept” (p. 249).

„Din orgoliul de a deține desfășurarea pură a Spiritului absolut ba chiar de a-i da însuflețire în realitate, omul se regăsește, cu natura și istoria, în fața unor înstrăinări ale Spiritului din care lent, de fiecare dată părând că ia lucrurile de la început, Spiritul se reface în om și scrie, cu om cu tot, încă o pagină a Spiritului absolut. Ținta întregii desfășurări? Este ca din istorie, pe de o parte, din Fenomenologia regăsită ca o carte deschisă a omului, pe de altă parte, Spiritul absolut să-și constituie amintirea și adevărul” (p. 250).

„Cine crede în dialectică, dincolo de Fenomenologie unde este vorba despre om,lucrează, fie că o știe ori nu, la definirea a ceva deasupra omului” (Epilog).

Prin urmare, subiectul Fenomenologiei Spiritului nu este omul cu povestea sa. Omul este mediul altui Subiect ontologic care este Spiritul nu doar „transindividual” ci chiar absolut în sens metafizic. O altă desfășurare se desfășoară în desfășurare: povestea (automanifestarea) conștiinței este doar un moment logic din povestea (automanifestarea) Spiritului absolut. Astfel că adevărul filosofiei speculative (ce coincide materialiter cu adevărul religiei revelate) este „cunoașterea absolută”: în egală măsură conceptul suprem și conștiința de sine a Absolutului adică Ființa ce se autoposedă în Gândire (nu Substanță inertă ca la Spinoza, nici Idee regulativă ca la Kant ci Spirit absolut sau autoreflexivitate vie a Substanței divine, sau, în limbaj teologic: Ființa ca Persoană). Noica se dovedește astfel perfect conștient de faptul că adevăratul subiect ontologic al dezvoltării auto-determinative nu este omulețul, nici umanitatea ci este Dumnezeu definit ca Spirit absolut: „Era ca și basmul divinului, după ce și-l povestise pe al său, al omului” (p.250).

Concluzie

Paradoxal, Noica reușește în condiții de cenzură să restituie sensul metafizic genuin al Fenomenologiei Spiritului, în timp ce, în condiții de libertate, Kojève sau alți exegeți inversau total sensul lucrării: fie prin eroare optică fie prin apropriere ideologică[4]. Ovidiu Stanciu a clarificat în postfața la Introducere în lectura lui Hegel că  „teza centrală a interpretării kojèviene a lui Hegel este că Fenomenologia Spiritului este o antropologie. Această optică presupune identificarea Spiritului cu Omul – nu în singularitatea lui ci ca actor colectiv al istoriei” (p. 634) „subiectul care parcurge ansamblul încercărilor și experiențelor descrise de Hegel nu este o instanță supraumană ci omul total, conștiința de sine deplină a omului (și aceasta poate fi, pe drept cuvânt, numită Spirit absolut” (p.631). Ovidiu Stanciu a semnalat corect „decalajul” și „amploarea devierilor” lui Kojève care deturnează prin Feuerbach, Marx sau Heidegger sensul pur al gândirii lui Hegel. În oglindă cu antropologismul kojèvian putem astfel aprecia altitudinea și rectitudinea interpretării nicasiene care a restituit, chiar dacă într-o semioză estompată, sensul metafizico-teologic al Fenomenologiei Spiritului.

---

[1] „Din Nota sursei «Șerban» aflăm că Zigu Ornea a fost cel care a semnalat sursei de la Securitate existența manuscrisului lucrării Povestiri din Hegel, căruia i-a predat și o copie a lucrării”. „Subsemnatul Șora Mihai declar următoarele (…) Tovarășul Orenstein (Zigu Ornea) a și luat contact și a vorbit cu tov. Pavel Apostol, spunându-i că avem lucrarea respectivă și că eventual am dori să cerem avizul. Constatând că orientarea cărții este funciarmente idealistă și că, deci, nu poate fi luată în considerare din punct de vedere al publicității ei, chiar după ample remanieri, am socotit că nu mai este cazul să cerem nici un aviz extern, care nu-și avea rostul decât pentru a ne ghida în procesul de refacere a cărții prin modificări ce nu ating structura”. (ACNSAS, AFI, Dosar nr. 207, vol. 2, f. 24-25): https://evz.ro/istoria-secreta-cine-l-a-turnat-pe-noica-la-securita...

[2] https://evz.ro/istoria-secreta-cine-l-a-turnat-pe-noica-la-securita...

[3] Constantin Noica, Povestiri despre om după o carte a lui Hegel, Cartea românească, 1980, p. 248

[4] Alexander Kojève, Introducere în lectura lui Hegel, Ed. Tact, Cluj-Napoca, 2018

INDICAȚII DE CITARE:

Vlad Mureșan „Povestiri despre Dumnezeu după o carte a lui Hegel” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2023