Elena Rusei - Silogismul figurii a treia şi logica lui Hermes

[altmariusideea]

        nthropos.ro/elena-rusei-silogismul-figurii-a-treia-si-logica-lui-hermes/?fbclid=IwAR0Ibg79TfBCO1M3rLIpb9CRapN9nlhuRR4YQw96x6mL8kJgEfv2o312-6M                                                                                                    

          În ultima sa carte publicată antum, Scrisori despre Logica lui Hermes, Noica acordă figurii a treia silogistice un loc privilegiat, pe care-l justifică dintr-o nouă perspectivă logică. Autorul porneşte de la ideea că „reflexiunea logică” apare atunci când omul realizează că aşa numitele „situaţii logice” de tipul repetiţiei, asemănării, proporţiei, coordonării, subordonării sau negaţiei sunt răspândite peste tot în lume. Studiindu-le mai atent, vedem că aceste „situaţii logice” dau naştere, prin unificare, unui „câmp logic” definit drept „acea situaţie în care întregul este în parte iar nu numai partea în întreg.”[1] Partea încetează să fie o simplă bucată inertă, o variabilă lesne de înlocuit cu o alta, capătând puterea de a se ridica la întreg, înglobând în ea semnificaţia celui din urmă. Aceste câmpuri logice se propagă cu prepondereţă în ştiinţele spiritului unde poetul poate deveni Poezia, omul de ştiinţă, Ṣtiinţa sau omul moral al lui Kant întruparea regulii pentru întreaga comunitate. Ieşind din inerţia în care se afla, partea devine capabilă de a da ea însăşi naştere formei, nemaifiind nevoită să accepte  pasiv una ce i se impune din exterior. Exemplul repetat pe care Noica îl dă pentru a reda acest fenomen al părţii ce poartă în sine întregul este cel al lui Socrate, despre care se obişnuia să se afirme că ar fi muritor, dar nu pentru că ar face parte dintr-o „clasă” a muritorilor, a celor care „sunt supuşi” morţii, ci pentru că, prin viaţa trăită ca pregătire pentru moarte, scoate la iveală condiţia de muritor.

          Partea purtătoare de întreg sau individualul-general (denumire mai potrivită, afirmă Noica, lipsită fiind de sugestia spaţialităţii) este botezată de Noica „holomer”[2] (όλον-întreg; μέρος – parte). Dar această unitate a individualului-general, fixată astfel, rămâne un simplu concept ce nu poate întemeia o logică a devenirii, a procesului prin care iau naştere formele din lucruri, fiind astfel nevoie de o operaţie logică de „dislocare” care să scoată la iveală cei doi termeni incluşi deocamdată unul în celălalt. Dacă gândirea umană ar fi cea care i-ar disloca, ei s-ar afla sub stăpânirea unei forţe ce se exercită asupra lor din exterior şi ar fi supuşi riscului de a fi deformaţi. Prin urmare trebuie găsite acele unităţi, acei holomeri în stare de a se mişca „de la sine”, care să aibă gândire sau raţiune proprie, cu ajutorul căreia să se auto-dezlege păstrându-şi totodată unitatea. Odată disociat de general, individualul nu devine independent, ci îşi defăşoară traiectoria „purtat” de cel dintâi, întocmai cum acesta se determină mai departe  pe sine în raport cu celălalt. Operaţia aceasta de disociere produce o „judecată” ori mai degrabă un krinamen[3] (κρίνω- a separa, a distinge) prin care sunt cuplaţi, ca distincţi, cei doi termeni. Rămâne însă de aflat ce sunt, formal, generalul şi individualul.

           Dat fiind faptul că istoria gândirii, începând cu Aristotel, a impus Generalul ca obiect de investigaţie şi ni l-a prezentat drept singurul prin care putem cunoaşte, relaţia noastră cu această entitate logică este una de familiaritate, în schimb cea cu individualul e una mai degrabă de stranietate. Prin urmare, trebuie să aflăm ce este individualul. Noica îi descoperă statutul după ce observă că gânditori precum Porfir sau Aristotel, prin categoriile pe care le postulează, urmăresc să traseze „coordonatele individului”[4]. Cu alte cuvinte, „locul de intersecţie” al categoriilor e reprezentat de individual, acesta din urmă nefiind decât o „împachetare de generaluri”. Acest individual, stabilit prin categorii, nu poate reprezenta unitatea de la care îşi propusese Noica să plece în logica lui pentru că nu poartă în el generalul ci, determinat fiind de acesta, i se supune. Unitatea logică ia naştere atunci când individualul iese din inerţie şi se reuneşte cu un nou general. Cuplarea cu un alt general nu ar trebui să schimbe cu nimic starea individualului, acesta putând foarte bine să rămână în continuare sclav al determinaţiilor la care îl obligă noul stăpân. Doar că de data aceasta se petrece altceva: sclavul își depășește condiția de slugă şi se pune în mod voluntar în slujba suveranului; din sclav se metamorfozează în voluntar pentru că odată cu prima orientare către generalul nou el începe să se determine de unul singur tocmai în vederea preluării generalului în sine.

https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/08/elena-rusei-whatsapp-image-2023-08-01-at-12.17.15.jpg?w=521 521w, https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/08/elena-rusei-what... 1042w, https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/08/elena-rusei-what... 150w, https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/08/elena-rusei-what... 300w, https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/08/elena-rusei-what... 768w" sizes="(max-width: 521px) 100vw, 521px" />
Jacques -Louis David, Moartea lui Socrate, 1787

            Când individualul se deschide către noul general apare aşadar cel de-al treilea termen, determinaţia, şi o dată cu ea triunghiul logic: individual- determinaţii – general. Cu acesta şi prin acesta se naşte, afirmă Noica, silogismul[5]. Aristotel folosise noţiunile de subiect, predicat şi termen mediu, primele două find considerate de Noica şi de alţii nepotrivite pentru a reda „natura” termenilor având în vedere că „subiect” (ύποκειμένων –ceea ce stă dedesubt) trimite la o formă de staticitate, de inerţie, iar predicatele sunt cele „ce se rotesc în jurul său”[6]. Termenul mediu însă este esenţial pentru că, plecând de la el, începe desfăşurarea acestei configuraţii logice. Mediul este holomerul, din el desfăcându-se pe de o parte individualul şi de cealaltă parte generalul, luând astfel naştere silogismul ca „formă desfăşurată sub o triplicitate”[7], şi ca prima formaţie logică „saturată[8].”

           Odată cu silogismul apar şi primele formaţii logice „nesaturate”, adică judecăţile. În cadrul lor apar doar doi dintre cei trei termeni ai triunghiului logic, cel de-al treilea creând prin lipsa lui neîmplinirea logică. Noica va deduce şase tipuri de judecăţi sau „rostiri fundamentale” în care se cuplează pe rând individualul (I), generalul(G) şi determinaţia (D):            

1.(I-D) Determinanta –  judecata descriptivă, de determinare a unei realităţi individuale.

2.(D-G) Generalizanta – judecata definitorie, subsumează proprietăţile unei legi.

3.( G-I) Realizanta – judecata ce conduce la încorporarea în real a unei legi.

4.(I-G) Integranta – judecata prin care se integrează în mod direct o realitate sub o lege.    

5.(G-D) Delimitanta – judecata ce conduce la delimitări sau nuanţări ale unei legi.

 6.(D-I) Particularizanta – judecata ce conduce la aplicarea unor proprietăţi unui caz individual[9].

      Cu ajutorul a trei dintre aceste judecăţi (determinanta, integranta şi delimitanta) autorul Scrisorilor va da o nouă configurație silogismului aristotelic. Prima figură silogistică stabileşte în mod necesar legătura dintre individual şi determinaţie, având ca termen mediu generalul. Prin cea de-a doua figură se arată că termenul mediu, fiind o determinaţie, nu poate media între individual şi universal. Nimic nou până acum, cele două figuri silogistice sunt reformulate cu alţi termeni de către Noica. Interesant e însă ce poate face el cu cea de-a treia figură silogistică căreia îi dedică un întreg capitol al cărţii.

           În această a treia figură individualul e cel care încearcă să fie mediu între general şi determinaţie. La prima vedere, acest tip de silogism nu spune decât că unui general îi poate fi atribuită o proprietate în mod accidental: „1.Toţi bambuşii infloresc o dată în viaţă. (I-D determinantă) 2. Toţi bambuşii sunt plante perene.(I-G integranta) 3.Unele plante perene înfloresc o dată în viaţă (G-D delimitanta).[10]” Ne putem da seama încă de la prima vedere că acest silogism are ceva forţat în el, în primul rând pentru că generalul din concluzie nu e luat ca întreg, ci ca parte; numai că, prin definiţie, generalul nu poate fi împărţit având în vedere că el se distribuie fără să se împartă. De unde apare limpede că generalul autentic este substituit cu un individual luat în chip universal, cu o clasă de tipul „toţi oamenii”. Acestui individual colectiv i se poate atribui o proprietate pe care ar căpăta-o doar printr-un grup de indivizi subsumaţi lui şi doar prin aceia. Prin urmare, i se poate concede un atribut accidental.  Dar dacă generalul ar fi unul autentic, s-ar putea spune că un individual subordonat lui e capabil să-i transmită o proprietate?  Noica spune că da şi de aici importanţa pe care o acordă acestei figuri silogistice.

            Dacă individualul reprezintă doar o constantă individuală, o variabilă bună să umple locul gol al unei funcţii, atunci proprietatea pe care i-o trasferă generalului îi este acestuia accidentală. Dar dacă individualul este un holomer, adică  poartă în sine întregul, proprietatea transmisă dobândește aspect de necesitate. În cazul lui Socrate nu generalul, în speţă omul, este mediu între muritor şi Socrate, ci individualul, Socrate e mediu între determinaţia muritor şi generalul om. Indivizi precum Socrate, ridicaţi la puterea generalului, pot trece acestuia în mod esenţial şi nu accidental proprietăţi. Tot aşa şi omul de ştiinţă caută în individualul unui experiment caracterisitici pe care să le transfere unei naturi generale; el creează în real împrejurările ideale pentru a vedea într-un caz legea. Noica afirmă chiar că silogismul figurii a treia este „cel al gândirii ştiinţifice[11]” tocmai pentru că face din individual termen mediu şi se poate ridica de oriunde din lumea reală la o natură generală.

            Acordând o astfel de însemnătate acestei ultime figuri silogistice şi găsind în ea sensuri ce-i permit a le depăşi pe celelalte două, Noica nu-şi dezmite întregul său demers din Scrisorile despre Logica lui Hermes. Încă de la început el infirmă tot ceea ce era aproape loc comun: raţiunea, despre care ştiam cu toţii că tinde mereu să unească un divers, în acest tratat are drept sarcină să separe pornind de la o unitate; toate procesele logice se obţin aici prin descompunere şi nu prin compunere, tocmai pentru că întreaga logică a lui Hermes pleacă de la complex – triunghiul logic – şi nu de la simplu cum o fac toate celelalte.  Dar e limpede că Noica nu procedează în felul acesta antitetic doar de dragul anarhiei şi asta pentru că metoda propusă de el se dovedeşte a fi solidară cu natura demersului său, care reprezintă o încercare de a coborî harul logic peste „clipele repezi”, cum numeşte el existenţele care se manifestă raţional, precum Socrate. 

---

[1] Constantin Noica, Scrisori despre Logica lui Hermes, Editura Cartea Românească 1986, p.20.

[2] Ibidem, p.31.

[3] Termen folosit de Noica  pentru a lărgi domeniul de aplicare a noţiunii de „judecată” care se restrânge doar la gândire, ( C. Noica, Scrisori despre Logica lui Hermes, Editura Cartea Românească, 1986, p.52)

[4] Ibidem, p.59.

[5] Ibidem, p.64.

[6] Ibidem, p.65.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p.66.

[9] Ibidem, p.79.

[10] Ibidem, p.89.

[11]  Ibidem, p.92.

INDICAȚII DE CITARE

Elena Rusei, „Silogismul figurii a treia şi logica lui Hermes” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2023