Braque, Georges (13.05.1882, Argenteuil, Franţa – 31.08.1963, Paris). Pictor francez, unul dintre cei mai revoluţionari artişti ai sec. XX, care, alături de Pablo Picasso, a dezvoltat cubismul. Picturile sale cuprind îndeosebi natură statică şi sunt remarcabile pentru construcţia lor robustă, armoniile coloristice subtile, serenitate şi meditaţie.
Tinereţea
Braque s-a născut la doar câteva luni după Picasso, într-o comunitate mică de pe Sena, de lângă Paris, unul dintre centrele mişcării impresioniste în anii 1870. Tatăl şi bunicul său, ambii artişti amatori, deţineau acasă o prosperă firmă de zugrăvit case. În 1890, familia s-a mutat în Le Havre, care fusese, de asemenea, în vremea pictorului de peisaje marine Eugène Boudin şi a tânărului Claude Monet, un centru timpuriu al impresionismului. Băiatul a urmat şcoala publică locală, l-a însoţit pe tatăl său în expediţii de pictură şi a dezvoltat un interes pentru sporturi, inclusiv pentru box, care l-a făcut la maturitate să arate ca un atlet profesionist. De asemenea, a învăţat să cânte la flaut.
La 15 ani, Braque a urmat un curs la Academia de Arte Frumoase din Le Havre. A părăsit şcoala la 17 ani pentru un an de ucenicie ca zugrav şi decorator de interior, mai întâi în Le Havre, apoi în Paris; în această perioadă a ajuns să mânuiască profesionist materialele şi să înveţe trucurile meşteşugarilor, pe care avea să le folosească frecvent în picturile sale cubiste. După un an de serviciu militar, a decis, cu ajutorul unei alocaţii primite de la familie, să devină artist. Între 1902 şi 1904 a studiat la o academie privată din Paris şi, după scurt timp, la École des Beaux-Arts. În orele libere a frecventat Luvrul, unde a admirat mai ales lucrările artistice din Egiptul antic şi din Grecia antică.
Primele picturi ale lui Braque dezvăluie, aşa cum era şi de aşteptat după o copilărie petrecută în Normandia, influenţa impresioniştilor, mai ales pe cea a lui Monet şi Camille Pissarro. Puţin mai târziu, a avut o revelaţie, după ce a studiat structurile ferme şi fuziunea de culori şi tonuri din opera lui Paul Cézanne.
Despre Braque se poate spune că şi-a găsit drumul în 1905, când a vizitat Salon d’Automne din Paris şi a văzut explozia violentă de culori capricioase din camera unde se aflau picturile grupului poreclit Les Fauves (Fiarele). În următorii doi ani a devenit un fov convins, însă oarecum prudent şi nedespărţit de tradiţie, lucrând o perioadă la Antwerp, în Belgia, apoi pe coasta mediteraneeană franceză de lângă Marseille, la L’Estaque şi La Ciotat.
În primăvara lui 1907, Braque a expus şase picturi la Salon des Indépendants din Paris şi le-a vândut pe toate. Mai târziu în acel an, a semnat un contract cu un negustor, Daniel-Henry Kahnweiler, care deschisese recent o mică galerie la Paris, destinată să joace un rol important în istoria artei moderne. Kahnweiler l-a prezentat poetului şi criticului avangardist Guillaume Apollinaire, care, la rândul lui, l-a prezentat lui Picasso. Braque a fost la început stânjenit de recenta lucrare a lui Picasso Domnişoarele din Avignon (Les Demoiselles d’Avignon, 1907). Pare-se că ar fi spus „Ascultă, cu toate explicaţiile tale, pictura arată de parcă ai vrut să ne faci să mâncăm cârpe sau să bem benzină şi să scuipăm foc”. În ciuda rezervelor sale, Braque a pictat Marele nud (La Grand Nu, 1908), o abordare dintr-un punct de vedere mai puţin radical a planurilor distorsionate şi a spaţiului gol din opera lui Picasso. Cei doi artişti au devenit prieteni apropiaţi şi, în câteva luni, s-au angajat în procesul de influenţă reciprocă fără precedent din care a rezultat cubismul.
Cubismul
Este imposibil de spus care dintre cei doi a fost principalul inventator al noului stil revoluţionar, pentru că, în culmea colaborării lor, aceştia au schimbat idei aproape zilnic. Picasso a oferit, cu domnişoarele sale protocubiste, şocul eliberator iniţial. Dar Braque a fost cel care, mai ales datorită admiraţiei sale pentru Cézanne, a dat cea mai mare parte a primelor tendinţe către formele geometrice. În vara anului 1908, în sudul Franţei, a pictat o serie de pânze radical inovatoare, dintre care cea mai apreciată este Case la L’Estaque.
Aceste lucrări reflectă influenţa idolului lui Braque, Cézanne; influenţa este observabilă mai ales pentru că L’Estaque a fost un loc de pictură preferat al lui Cézanne, dar şi pentru că Braque a încercat să concureze planurile înclinate colorate ale bătrânului pictor şi reducerea formelor la structuri geometrice, adesea cilindrice. Totuşi, lucrările lui Braque au abstractizat peisajul mai mult decât opera lui Cézanne. Volumele secţionate, coloritul sobru şi perspectiva deformată din picturile sale din această perioadă sunt caracteristice pentru prima etapă a cubismului, denumită „Faza analitică”.
După ce aceste lucrări radicale au fost respinse de Salon d’Automne, Braque a avut o expoziţie la galeria lui Kahnweiler şi a provocat o remarcă despre „cuburi” din partea criticului parizian Louis Vauxcelles care avea să se transforme foarte curând în etichetă stilistică.
Începând din 1911, Braque – în echipă, cum spunea el, cu Picasso, de parcă ar fi fost alpinişti pe cabluri – a atins punctul culminant al cubismului analitic. Lucrările lui Braque şi Picasso create în aceşti ani sunt practic interşanjabile. Artiştii au scindat planurile şi au eliminat spaţiul de perspectivă tradiţional, iar aceste preferinţe au dat naştere la pânze cu subiecte atât de distorsionate, încât sunt aproape imposibil de perceput. Această ruptură structurală a formelor şi a spaţiului, coroborată cu o paletă uimitor de discretă, a creat o artă aproape abstractă, dificilă, fără asemănare cu nici un stil din istoria picturii.
Un exemplu este lucrarea Om cu chitară a lui Braque: culorile sunt ocru, gri şi verde, spaţiul din pictură este aproape aplatizat, perspectivele şi sursele de lumină sunt multiplicate, contururile sunt întrerupte, volumele sunt adesea transparente, iar faţetele sunt transformate în vizualizări simultane aparent ilogice.
Chiar dacă multe dintre tendinţele cubismului analitic se îndreaptă către abstractizare, un subcurent la fel de puternic făcea apel la figurativ. De exemplu, în Vioară şi paletă (1909), Braque a pictat un cui în trompe l’œil în mijlocul unor planuri aproape abstracte. În 1911, a vopsit litere în Portughezul.
În 1912, Picasso şi Braque au intrat în faza cubismului sintetic, etapă în care artiştii s-au concentrat mai mult pe subiect şi au scos formele din confuzia creată de planurile contrastante. În 1912, Braque a creat ceea ce a fost privit de toţi drept primul colaj ataşând trei piese de tapet la desenul Fructe proaspete şi pahar. De asemenea, a început să folosească nisip şi rumeguş pe pânzele sale. Această lucrare a întărit semnificativ ideea, plină de consecinţe pentru viitorul artei, că o imagine nu este o reprezentare iluzorie, ci mai degrabă un obiect autonom.
În prima etapă a aventurii cubiste, Braque a avut un atelier în Montmartre, dar a lucrat adesea în alte părţi: în 1909, la La Roche-Guyon, pe Sena, la vest de Paris; în 1910 din nou în L’Estaque; iar în 1911 la Céret, un sat situat în partea mediteraneeană a dealurilor din Pirinei. În 1912 s-a căsătorit cu Marcelle Lapré şi a închiriat o casă la Sorgues, un orăşel de pe valea Ronului, lângă Avignon.
După izbucnirea Primului Război Mondial, a intrat în armată ca sergent de infanterie şi a avut o activitate foarte apreciată, fiind decorat de două ori în 1914 pentru bravură. În 1915 a fost rănit grav la cap, a suferit o trepanaţie, a stat câteva luni în spital şi a petrecut o perioadă lungă de convalescenţă în casa de la Sorgues. În acest timp şi-a îmbogăţit colecţia de aforisme pe care obişnuia să le scrijelească pe marginile desenelor sale şi, în 1917, a fost publicată în revistaNord-Sud o culegere de astfel de ziceri, adunate de prietenul său, poetul Pierre Reverdy, şi intitulată „Gânduri şi reflecţii despre pictură”.
Eliberat definitiv din serviciul militar, artistul s-a alăturat, în 1917, din nou mişcării cubiste, care atunci se afla încă în faza sintetică. Însă el şi Picasso nu aveau să mai lucreze niciodată împreună. În 1917-1918, Braque a pictat parţial sub influenţa prietenului său Juan Gris, un maestru cubist de origine spaniolă ale cărui lucrări erau puternic sintetic cubiste, cu accente pe geometric, pe culori puternice, cum ar fi Femeia muzician aproape abstractă şi alte câteva naturi statice. Rapid însă, Braque s-a eliberat din geometria austeră şi s-a îndreptat către forme relaxate printr-un desen mai lax şi o pictură mai liberă, aşa cum se vede în lucrarea Natură statică cu cărţi de joc (1919).
De atunci, stilul său a încetat să evolueze în direcţia metodică pe care a avut-o în fazele succesive ale cubismului, devenind o serie de variaţiuni personale pe marginea moştenirii stilistice a anilor plini de evenimente de dinainte de Primul Război Mondial.
Consacrare internaţională
În anii 1920, Braque era un maestru modern prosper şi consacrat şi un membru al cercurilor culturale bogate din societatea franceză postbelică. Lucrând din nou în majoritatea timpului în Paris, şi-a transferat atelierul din Montmartre în Montparnasse în 1922, iar trei ani mai târziu s-a mutat într-o nouă casă de pe malul stâng al Senei, proiectată pentru el de un arhitect cu viziune modernă, Auguste Perret. În 1923 şi din nou în 1925, a fost angajat de Serghei Diaghilev, marele impresar de balet, să proiecteze decoruri de scenă. În 1930 a cumpărat o casă în zona rurală Varengeville, un grup de cătune de pe coasta Normandiei, lângă Dieppe.
Picturile din aceşti ani pot fi clasificate cu uşurinţă, datorită varietăţii lor stilistice, pe baza subiectelor. Din 1922 până către 1926, a realizat o serie de canefore, femei cu înfăţişare păgână care cară fructe. În afară de această serie, a mai pictat şemineuri, cămine cu fructe şi, uneori, o chitară. Prin 1928 a creat o serie de gheridoane, mese cu piedestal care susţin obiectele ce apăreau anterior pe şemineuri.
În 1931, Braque a abordat alt mediu de expresie: desene în alb incizate pe plăci de ipsos pictate cu negru, care amintesc de desenele de pe ceramica din Grecia antică. Mai târziu a început o serie de picturi figurative – cele mai importante exemple sunt Le Duo şi Pictorul şi modelul său – şi, în 1937, a câştigat Premiul Carnegie.
În Al Doilea Război Mondial a realizat o colecţie de piese de sculptură decorativă mici, de obicei aplatizate, într-un stil care trimitea din nou la Grecia antică şi se concentra vag asupra unor teme mitologice. După război, Braque şi-a reluat practica de a executa picturi cu un singur subiect: mai întâi, o serie de mese de biliard, apoi alta despre interioare de ateliere, apoi alta despre păsări mari de pădure, care par încărcate cu un simbolism arhaic uitat.
În ultimii ani ai vieţii, Braque a fost onorat cu expoziţii retrospective importante în întreaga lume şi, în decembrie 1961, a devenit primul artist în viaţă care şi-a expus lucrările la Luvru.
*****
sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 20-22
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius