Vasile Popovici - „Culturile în declin nu sunt de plâns, iar cultura franceză ne-a dat deja enorm ca să-i fim nerecunoscători“

[altmariusideea]

 de Cristian Pătrăşconiu

http://www.romlit.ro/vasile_popovici_-_culturile_n_declin_nu_sunt_d... Cristian Pătrășconiu: Acum vreo 10 ani a apărut un text – Moartea culturii franceze – care a făcut multă vîlvă. O versiune a lui, sub forma unei cărți, există și în românește. E, în primul rînd, a unui publicist și eseist, Donald Morrison. La noi, titlul sub care a fost publicată este Ce mai rămîne din cultura franceză, cu un elegant dublaj al textului eseistului american, care știe bine Franța, făcut de Antoine Compagnon și cu o admirabilă postfață a lui Horia-Roman Patapievici. Cum citiți formula de la care a plecat toată discuția invocată mai sus – e profetică, ieftin-șocantă, superficială jurnalistic, pur și simplu neadecvată, nesusținută de fapte? Suntem la un deceniu după, știți bine Franța, ce se întâmplă? Unde ne aflăm? Vasile Popovici: Au fost de fapt două intervenții publice ale lui Donald Morrison. Un prim articol în „Time“ (2007) urmat, un an mai târziu, de un eseu mai amplu unde el răspunde valului de reacții. Articolul a apărut sub un titlu șocant, datorat redacției, The Death of French Culture. Cartea se intitulează mai ponderat, dar totuși alarmant, Que reste-t-il de la culture française? La vremea respectivă, mie nu mi s-a părut că intelectualii francezi au primit scandalizați diagnosticul lui Morrison, care vede ce vede toată lumea, declinul culturii franceze. El n-a făcut decât să numească, bazat pe cifre și argumente comerciale, ceea ce putem percepe cu toții. Totuși, dacă trăiești în Franța, nu ai impresia vreunui declin. Rafturile librăriilor gem sub mulțimea de cărți noi, cinematografele difuzează noi și noi filme, sălile de teatru, operă și concert sunt pline, peste tot dai de festivaluri de cea mai bună calitate, muzeele sunt mai bogate ca oriunde. Unde e atunci declinul cultural francez? În faptul că modelul francez nu mai dă tonul în lume. Dacă ar fi să mă limitez la literatură, unde am o idee mai clară, aș spune că diagnosticul lui Morrison rămâne valabil și după un deceniu, chiar dacă între timp literatura franceză a fost distinsă cu două noi premii Nobel, J.M.G. Le Clézio, în 2008, și Patrick Modiano, în 2014. Problema e că, deși Nobelul nu spune probabil mare lucru, de rândul ăsta chiar spune, aducându-i pe cei doi în lumina reflectoarelor. Sunt amândoi romancieri foarte onorabili, dar nimeni n-ar spune despre ei că sunt autori fundamentali, iar Nobelul nu a fost în stare, cu tot prestigiul lui, să le schimbe statutul. Un declin există, fiindcă vorbim despre o literatură (sau, dacă vreți, despre o cultură) cu aspirație universală. Ceva s-a întâmplat cu literatura franceză, de multe decenii. Mi se pare că e vorba despre un proces de sterilizare. Iar acesta a început la mijlocul secolului XX, când – fără presiune „de sus”, cum a fost la noi – literatura franceză a trecut prin două perioade de gravă sterilizare, una ideologică, de „angajare” politică (pro-comunistă, se înțelege), alta estetică, prin exces de autoreflectare. Ambele au funcționat ca procese de castrare literară. La aceasta se adaugă aplatizarea constantă din ultimii șaizeci de ani: scriitorul francez este tot mai redus la expresia cotidianului. Scrie o literatură fără metafizică, fără ceea ce aș numi un plan secund al ființei, fără miză și fără dramă reală. Convingerea francezului că spiritualul e o iluzie definitiv depășită de modernitate, că nu merită să ne batem capul cu el, fiindcă asta ține de gândirea subdezvoltată, se răzbună prin minoratul la care asistăm. C.P.: Cînd moare, de fapt, o cultură? V.P.: Să nu luăm totuși de bun titlul primei intervenții din „Time“. Revenind iarăși la roman, eu observ doar că de foarte multă vreme un roman francez nu m-a tulburat cum mă tulbură, de pildă, Solenoid sau, pentru a lua un pic de distanță temporală, romanele ungurului Sándor Márai. Cum să nu vezi că autorii de azi nu sunt comparabili, nici de aproape, nici de departe, cu Proust, Céline sau Gide? Vorbim aici de doi mari scriitori, Proust și Céline, și de un scriitor ceva mai puțin „mare”, Gide, dar ale cărui teme au produs la vremea lor mutații în gândirea și sensibilitatea europene. Probabil că o cultură se află în declin atunci când problemele ei nu mai sunt problemele tuturor. În cazul de față, vorbim de o literatură saturată de autosatisfacție și, așa cum observă toți care comentează diagnosticul lui Morrison, de o cultură mult prea răsfățată de bugetul public. Iar asta e un factor suplimentar de sterilizare. C.P.: Dar, dacă aplicăm marile predicate ale temei deschise de primele mele două întrebări la spațiul românesc (și poate nu numai la el): acum, în ultimii ani sau poate chiar zeci de ani, 30-40 de ani să zicem, este un val care crește sau unul care scade pentru cultura franceză? V.P.: Cine ar putea să nege că interesul pentru cartea franceză scade? C.P.: De ce e așa? V.P.: La noi se citește, în general, puțin și tot mai puțin. Să nu ne mințim cu cele câteva – e drept, foarte frumoase – librării din marile orașe. De fapt, piața de carte românească e destructurată iar cărțile, cele mai multe, sunt de negăsit dacă nu apar la câteva edituri mari. S-a produs apoi, spre bucuria prostească a unora, un fel de decuplare a literaturii de critică. Asta nu e deloc benefic pentru literatură. Toate epocile de literatură mare s-au născut în perioade când spiritul critic era capabil să exalte valoarea, s-o distingă. Iar pentru ca tabloul să fie complet, traversăm o perioadă de disoluție a învățământului. Vreau să spun că în acest context, nu doar literatura franceză tradusă în românește e în suferință, ci aproape toată literatura, care nu ajunge la cititorul ei sau ajunge întâmplător și haotic. C.P.: Iradierea și impactul în lume – și, în mod particular, la noi – țin cumva și de o amprentă ideologică? Sau mai degrabă aceasta – amprenta ideologică – este o variabilă care nu trebuie să fie luată în seamă foarte serios? V.P.: Ideologia dăunează grav literaturii. Dacă până și cel mai mare dintre cei mari, Tolstoi, n-a putut ține piept efectului ei toxic spre bătrânețe, atunci ce să mai vorbim de ceilalți. Îmi vine în minte apoi un scriitor portughez, Saramago, ce ar fi putut fi important, dacă n-ar fi fost scrânteala comunistă, ce se ițește în romanele sale la tot pasul stricând revărsarea de talent epic real. De altfel, stângismul i-a adus și lui un Nobel. Sigur că ancorarea multora la stânga și la extrema stângă e în sine o bună trambulină, dar cu vremea asta nu servește la mare lucru. Nici ideologia și nimic în general nu păcălește criticul cel mai necruțător, care e timpul.  C.P.: La noi, cum apreciați că stau lucrurile – e pe piață suficient de multă cultură franceză relevantă, la zi? În mod special, literatură? V.P.: Poți vedea în rafturi multe reeditări precum și traduceri noi din franceză, uneori la zi, Michel Houellebecq, Frederic Beigbeder, Eric- Emmanuel Schmitt, Michel Tournier, Andreï Makine… Încă o dată, toți scriitori onorabili, despre cei mai mulți putem spune chiar că sunt foarte buni. Superlativele sunt însă perfide. C.P.: Și acum o să întreb din partea opusă: este la noi, mai este la noi un public semnificativ pentru cultura franceză relevantă? V.P.: Nu știu. Cultura franceză în general, cu imensa ei tradiție, deci nu doar cultura franceză ce se face azi, e uriașă. Dacă gustul pentru ea dispare, probabil că o parte importantă din ființa noastră europeană dispare odată cu ea. Dar dacă e să vorbim, cum vorbiți – și asta pentru prima revistă literară din țară – chiar despre cultură în sens larg, atunci cred că trebuie să privim un pic altfel situația și să ieșim din ce am spus mai sus. Oricum am întoarce lucrurile și oricât am deplânge starea literaturii, nu putem să nu vedem că bunul gust în general în materie de modă, stil de viață, decorație, dacă nu e italian, e obligatoriu francez. După aceea, vin americanii, englezii și cine mai e. Bucătăria, care e cultură în sensul cel mai strict al cuvântului, e o specialitate franceză perpetuu rafinată, iar la acest capitol Franța ocupă tot podiumul, după care vin toți ceilalți, cu pizze, hamburgeri și sushi. Și am putea continua cu tot ce face viața frumoasă și unde francezii sunt cei dintâi, de la splendoarea străzilor la arta de a face un parfum. A, că Franța nu exportă acest stil de viață cum exporta altădată, firește! Că filmele franceze nu au succesul comercial al filmelor americane, desigur. Nici în muzică francezii nu stau prea bine, dacă vorbim despre muzica pentru tot poporul. Dar rămâne în continuare tot restul. C.P.: O să nuanțez întrebarea anterioară: publicul de la noi este bine echipat să primească diferența specifică a culturii franceze (cu studiu de caz, dacă vreți, pe literatura franceză)? Îl educă bine școala? V.P.: Mă tem că școala noastră nu ne echipează nici pentru minimum a ce s-ar cere la noi acasă, darmite pentru finețurile franceze. Ne îndepărtăm de cultura franceză nu doar fiindcă școala noastră a pierdut din calitate, ci și fiindcă tinerii sunt fascinați de alte modele, mai simple, mai accesibile, pe care le identifică și fără ajutorul școlii. C.P.: De ce „americanismele” au câștigat în fața „produselor culturale franceze”? Sau, de fapt, au câștigat? V.P.: Americanii și francezii sunt singurii care au produs modele culturale cu adevărat universale, despre care azi nici măcar nu putem spune că se opun, fiindcă unul a învins și altul a pierdut. Într-o lume ce se „democratizează”, se egalizează și se aplatizează, este evident că un element cultural direct accesibil va avea mult mai mult succes decât un element cultural sofisticat, la care n-ai acces decât după ce ai început să ai o idee despre stiluri, evoluții și referințe culturale sofisticate. Epoca de strălucire franceză a fost posibilă într-o lume stratificată, unde societatea înaltă dădea tonul și unde bunul gust se propaga de sus în jos. Reușea cel ce se ridica la exigențele societății rafinate. Azi reușește cel ce încarnează cel mai bine modelul cel mai simplu și mai popular. Trăim într-o lume nivelată spre bază. Nimeni n-a încarnat mai bine acest mod de viață ca modelul american. Iar eu, deși sunt atașat prin formație de modelul francez, găsesc că e ridicol să te lamentezi că modelul american a învins. Dacă ar fi coerenți cu sine înșiși, francezii ar trebui să admită că sloganul revoluționar ce le e atât de drag a ajuns la consecințele lui ultime: egalitate și fraternitate. Fraternitatea nu știm exact ce vrea să zică, dar sună bine. Însă egalitatea occidentală, așa cum o vedem, nu servește modelul francez pe care-l cunoaștem din zilele lui bune. C.P.: Se poate ajunge mai jos decât atât? De fapt: ce e, ce ar putea fi mai rău, inclusiv pentru Franța, mai rău decât, cum memorabil spuneați, „o lume nivelată spre bază”? V.P.: Lumea nivelată spre bază e o consecință directă a evoluției sistemului democratic, ale cărui principii sunt duse, cu trecerea timpului, la ultimele consecințe. Eu unul cred că sistemul democratic are nevoie de corecții. Atunci când într-o societate elitele nu se mai bucură de recunoaștere socială, recunoaștere pe care societatea să o formalizeze expres într-un fel sau altul, atunci ajungem să anulăm ideea de excelență, de model demn de urmat, de ierarhie și sfârșim prin a anula valorile. O lume nivelată spre bază sfârșește mai devreme sau mai târziu în haos și mediocritate. C.P.: Pentru cine, din unghi de vedere cultural, joacă mai eficient social media & new media: pentru SUA sau pentru Franța? V.P.: Mă tem că nici pentru unul, nici pentru altul dintre aceste modele universale. Media, mai ales media comercială, nu promovează cu adevărat nici măcar modelul american, oricât am crede altceva. Să nu transformăm modelul american într-o caricatură, așa cum se întâmplă în Franța lui Mélenchon. Numai un idiot poate crede că modelul american este încarnat de individul ce se îndoapă cu junk food și bere. Modelul american înseamnă, dimpotrivă, un tip de erou al libertății, fiind o sumă de valori spirituale și morale dintre cele mai prețioase pentru ființa umană. Ne închipuim, cedând în fața caricaturii ce i se face, că modelul american este expresia valorilor materiale, când de fapt el e tocmai opusul: idealul american se bazează pe spirit de sacrificiu, pe valori morale înalte, pe altruism, curaj și umanism. Universalitatea lui se explică doar în acești termeni. Dacă n-ar fi așa, dacă modelul american n-ar fi un model uman veritabil, o chintesență de valori spirituale, ci, așa cum spun adversarii lui, o simplă încarnare a materialismului, atunci modelul acesta s-ar confunda cu modelul asiatic. Or, niciodată modelul chinezesc, bazat pe acumulare și sclavagism modern, pe abrutizare și supunere, nu va fi un model mondial. Poate fi un model economic, unul jalnic, dar nu unul uman – la care oamenii să viseze și să și-l dorească pentru ei. C.P.: Apropo: accesibilitatea tot mai mare a, să le numim așa în mod convențional, produselor culturale joacă în favoarea culturii franceze? Dă cu plus, în mod particular, pentru literatura franceză? V.P.: Eu cred că lucrurile stau invers: produsul cultural francez nu e direct accesibil, ci sofisticat, uneori de o excesivă și inutilă sofisticare, care-l face nevandabil în afara spațiului cultural francez. Sofisticarea inutilă e un semn de oboseală culturală. Într-o cultură vie fiecare generație reia totul de la capăt și reinventează lumea. Citarea continuă nu e un semn bun. C.P.: E o fatalitate problema aceasta, poate chiar, dacă îmi îngăduiți, patologia aceasta care se autodevorează, care se înșurubează în sine? Se putea evita? V.P.: Nu cred că e o fatalitate. E însă nevoie de perioade de criză sau de intervenția unor spirite revoluționare care să producă un seism în scleroza sistemului. Mă gândesc iarăși la Franța și mă gândesc la politic. Sarkozy a promis o mini-revoluție, pe care n-a îndrăznit s-o facă. Hollande a câștigat fără să promită nimic, iar lucrurile au mers din inerție. Rămâne să vedem dacă Macron va reuși, cu charisma și inteligența lui reale, să pună în mișcare mamutul încremenit. C.P.: Vreau să spun inclusiv: (cum) e posibilă în vreun fel solid o renaștere, e altă decolare? V.P.: Lucrurile nu pot evolua, în general, decât sub impulsul unei noi credințe. O nouă religie? Desigur, dar doar dacă luați asta la modul metaforic. În rău sau în bine, suntem mânați de forța spiritului. C.P.: Care credeți că sunt marile „instituții” de bruiaj pentru conținutul cultural consistent, în mod particular pentru cel pe care ar scrie „made in France”? V.P.: O întrebare de felul ăsta reia în subtext ce le place francezilor să audă: cultura suntem noi, dar lumea de azi a cedat facil în fața falselor valori americane. Această lamentație, pe lângă că e deosebit de antipatică, ca orice discurs de ratat, ascunde, de fapt, realitatea. Ce lipsește modelului francez azi e tocmai conținutul spiritual, valorile perene care au exportat, ieri, cultura franceză. Libertatea, care a fost mult timp o valoare înaltă a culturii franceze, libertatea de gândire, libertatea umană, o găsim azi reprezentată în altă parte, mai bine, mai adevărat. O societate nereformabilă, cramponată de micile și marile ei privilegii sociale, o societate care se teme în orice moment pentru „achizițiile” ei seamănă cu un azil de bătrâni. Așa ceva nu are cum să cucerească spiritele, nu are cum să te facă să visezi. Când doi din zece francezi votează pentru cineva care admiră regimul venezuelian (!), iar doi din zece găsesc că binele este încarnat în replierea franceză, în închiderea granițelor, atunci când lumea întreagă se deschide irezistibil, prin internet, prin călătorii, prin schimburi, prin afaceri, asta spune ceva despre gradul de frică din societatea franceză. Cu asta nu cucerești lumea! Or, toate sunt legate, cultura, mentalitățile, politica, modul de viață... C.P.: Dar, culturalmente, cu ce (mai) cucerești lumea acum? V.P.: Cultura nu e invenție, ci descoperire. Tot ce e peren în cultură îți dă sentimentul că vorbește despre tine, direct, personal, și nu înțelegi cum au putut oamenii să se înțeleagă pe sine înainte să existe epopeile lui Homer, parabolele cristice, muzica lui Mozart și Schubert, Anna Karenina, poemele lui Rilke. Nimic din toate astea nu sunt expresii ale autorilor lor, nimic nu vorbește despre vremi îndepărtate și suflete dispărute, ci ne vizează direct. Când privim din nou cu un ochi atent în noi înșine avem șansa să înțelegem ceva a scăpat celor vechi și, culturalmente, cum spuneți, poți spera să cucerești – din nou – lumea. C.P.: Ce credeți: ce i se întâmplă culturii franceze e un accident sau o regulă pentru „spiritul timpului”? E un studiu de caz care poate da o normă în materie de decădere? Sau poate că e prea primitiv spus așa, prea fatalist, prea nedrept? V.P.: Culturile în declin nu sunt de plâns, iar cultura franceză ne-a dat deja enorm ca să-ifim nerecunoscători – pentru Rabelais, pentru Declarația drepturilor omului, pentru codul lui Napoleon, pentru spiritul critic, care e poate contribuția ei fundamentală la temelia omului modern, pentru Rimbaud și Proust. De ce s-o plângem? Să o celebrăm cum se cuvine!