Patina din vorbe

[altmariusideea]

 de Sorin Lavric

http://www.romlit.ro/patina_din_vorbe Cui vrea să vadă cît de mare e prăpastia dintre zelul pedant cu care se întocmeau odată scrisorile și graba expeditivă cu care încropim azi mesaje, corespondența dintre Titu Maiorescu și Ion Petrovici îi va prinde bine. Va asista la un protocol de grijulie desfășurare lexicală, un soi de ceremonie în cursul căreia rangul celui care scrie se ghicește după tonul în care își expune nuanțele. În 1906, anul cînd cei doi filosofi poartă schimbul de misive, epistola însemna cu mult mai mult decît un mijloc de comunicare, fiind mai degrabă un indiciu a cum știai să respecți convenția retorică pe care chenarul unei scrisori ți-o impunea. Din acest motiv, distincția unei scrisori nu stătea în cunoștințele puse în pagină, ci în atmosfera ce răzbătea din rîndurile ei. Nu informația, cel mai adesea seacă în banalitatea ei, avea întîietate, ci pașii de reverență cu care, scriind celuilalt, îi mîngîiai cu discreție vanitatea. E ca și cum, avînd la îndemînă tot timpul de pe lume, te pretai la un joc de subînțelesuri politicoase, reglînd de la o scrisoare la alta raportul de orgolii, pentru ca în final, smalțul de curtoazie să se spargă, pentru a lăsa loc unei prietenii statornice. Nouă scrisori dinspre Maiorescu, unsprezece dinspre Petrovici, la atît se mărginește scurta lor corespondență, și totuși în ea dai peste un veritabil rit de trecere: un tînăr este primit treptat în anturajul maestrului, dar nu oricum, ci după cîteva probe menite a-i pune la încercare stofa. Cei doi s-au cunoscut pe 15 februarie 1900, cînd, în fruntea unui grup de studenți ce-l vizitaseră pe Maiorescu spre a-l felicita de ziua de naștere, Ion Petrovici a rostit discursul omagial. Măgulit în amorul propriu, Maiorescu i-a reținut numele studentului din anul I, pentru ca în timp, în ciuda diferenței de vîrstă de 42 de ani, între cei doi să se lege o durabilă amiciție pedagogică. Maiorescu îl invita din cînd în cînd la masă, comentîndu-i cu asprime poeziile, din care, văzînd o spoială de juvenile versificări goale, trăsese concluzia că Petrovici trebuia să se dedice filosofiei, lăsînd deoparte fumurile de bard. În preajma examenului de licență, Petrovici i-a înmînat lucrarea de absolvire, în care profesorul a găsit cu mulțumire o „bună limbă românească“, apreciere pe care a scris-o și în prefața la cartea pe care mai tîrziu tînărul avea s-o publice la Editura Socec.  Plecînd cu bursă în 1905 la Leipzig, Petrovici îl înștiințează în amănunțime asupra orarului de învățămînt, pentru ca din Viena să-i trimită o copioasă dare de seamă despre locurile vizitate. Oricum, fie că e studios pînă la acribie, fie că e turist din nevoia snoabă de a se făli pe unde a fost, Petrovici îi scrie cu recunoștință magistrului, cerîndu-i sfaturi sau iscodindu-l în privința unor detalii culturale (despre revista „Der Gedanke“ din Berlin), pe care acesta nu întîrzie să i le dea. Ce dă piper scrisorilor sunt ticurile verbale, micile zbenghiuri de exprimare cu care tînărul își presară epistolele. La Prater are parte de „fermecări succesive“, la Palatul Imperial pășește în „locuința auguștilor morți“, a cărei „atmosferă de sceptri, de globuri, de hlamide“ îl tulbură. Ce e uimitor e că, în ciuda fastului care îl înconjoară, tînărul are presentimentul decăderii: intuiește prăbușirea în care Austria va nimeri în curînd, de aici tonul ferm cu care îi scrie lui Maiorescu că peste tot a văzut „versetele prohodului acestei țări“. (p. 28) Maiorescu îi răspunde solemn în ianuarie 1906, declarîndu-se neîncrezător în privința prezicerilor macabre ce plutesc peste capetele Habsburgilor: „Ce nu mi se pare nimerită este proorocirea despre distrugerea imperiului austriac. Eu aud acest cîntec de vreo 50 de ani, și am de mult experiența că cea mai zadarnică îndeletnicire este proorocirea istorică pe o scară mai întinsă. De-abia poți prevedea pe un an-doi cîteva dezlegări politice parțiale înlăuntrul unui stat.“ (p. 21) Și totuși, flerul lui Petrovici nu greșea: peste 10 ani imperiul avea să se rupă. Întors în țară în 1906, Petrovici își va da doctoratul la București, consemnînd o premieră universitară: primul doctorat în filosofie susținut la o facultate românească. Maiorescu, membru examinator în comisia de doctorat, îl va sprijini să capete catedra de filosofie de la Iași, mai întîi în calitate de conferențiar, pentru ca din 1912 Petrovici să fie profesor plin. În ciuda încrederii de care se bucura, cariera universitară numai netedă nu i-a fost, începînd cu polemica pe care lucrarea sa de doctorat a stîrnit-o în epocă, cînd doi colegi de breaslă – Gh. Bogdan-Duică și D.G. Nădejde – îl vor învinui de diletantism cras în materie de metafizică. Textele polemicii (acuzele și reacția lui Petrovici la ele) sunt reproduse cu acuratețe de Nicolae Scurtu, îngrijitorul volumului.  Dincolo de numele (Wundt, Lotze, Ziehen, Berkeley) pe care beligeranții le invocă drept argumente de autoritate, farmecul altercației e dat de patina limbii fanate. Pleonastic, Bogdan-Duică afirmă că „tînărul doctor are defectele multor avînturi prea tinere“, drept care Petrovici îi răspunde că are o gîndire „nemăcinată“ (p. 185), pentru ca Nădejde să fie ucigător: „Teza domnului Petrovici e necinstită, domnul Petrovici a scris despre o chestiune pe care n-o cunoștea, ceea ce nu l-a împiedicat de a arăta multă pretenție de originalitate“ (p. 198). Fiecare se simte jignit de „prezumțiunea“ cu care este tratat, Petrovici este iritat de existența „pizmașilor prealabili“ (p. 37), pe cînd Maiorescu, deși îi știe pe toți, de vreme ce i-a sprijinit să facă studii în Germania, ia partea lui Petrovici, dar nu printr-o tiradă publică, ci printr-o maliție pe care o strecoară într-o scrisoare către acesta din urmă: „Nomen este omen; cînd te chemi Duică, lasă-te de filozofie și îndeosebi de estetică; mai era o dată la Iași o artistă cu numele Gălușcă… se poate?“ (p. 14) E singura răutate pe care Maiorescu și-o îngăduie în schimbul de epistole, altminteri scorțosul critic e distant-solemn, în ciuda afecțiunii pe care i-o poartă lui Petrovici. Cînd îi scrie despre Viena, Maiorescu se lasă pradă amintirilor, lăudînd „civilizația superioară“ (p. 12) pe care arhitectura orașului o are, un loc a cărui „vetustație istorică“ e sporit de vechimea casei domnitoare. Mai mult, pavajul, iluminatul și curățenia toaletelor „lingușesc impresionabilitatea omului.“ (p. 12) Pe Petrovici îl îndeamnă insistent să meargă la Weimar, Dresden și Jena, spre a se pătrunde de spiritul romantic ce mai dăinuie acolo. Panoplia de apelative curtenitoare dintre cei doi e deasă. Petrovici nu iese nicicînd din „prea stimate domnule Maiorescu“, în vreme ce magistrul nu coboară niciodată sub „dumneata“, atunci cînd îi scrie discipolului. Ighemoniconul de formule e strict, potrivindu-i-se ca o mănușă lui Maiorescu, căruia timbrul prevenitor de adresare i-a intrat în sînge, în timp ce discipolul nu are încotro: intră în dansul de salamalecuri spre a ține sus ștacheta eleganței. Pe alocuri, Petrovici depășește măsura, fiind encomiastic cu bună-știință, ca atunci cînd afirmă că prelegerile profesorului sînt „dumnezeiești“, dar profesorul nu se lasă îmbrobodit, mărginindu-se să-l felicite sec pentru discursul inaugural de la Iași. Discipolul este spășit, docil și recunoscător, Maiorescu e lapidar, cel mai adesea scrobit, și rareori cordial. Doar nedreptatea la care e supus Petrovici în urma polemicii despre teza de doctorat îi răpește magistrului aerul impasibil, prilejuindu-i aluzia răutăcioasă despre premoniția fatidică pe care numele de Bogdan-Duică îl va avea asupra destinului său. Cum volumul, dacă ar fi cuprins numai corespondența și polemica, ar fi fost nespus de subțire, Nicolae Scurtu a adăugat cîteva texte înrudite, de pildă prelegerea despre Hegel pe care Maiorescu a publicat-o la Berlin în 1859, în revista „Der Gedanke“, alături de discursul inaugural pe care Petrovici l-a ținut la Facultatea de Litere din Iași în 1906. Volumul place prin patina de lexic arhaic ce dă propozițiilor un sunet aparte. Cu „vetustație“, „prezumțiune“ și „pizmași prealabili“, culoarea cărții e ca frunzișul unei toamne subtile.