Crescută de o mamă divorțată, V. încearcă să umple prin lecturi golul lăsat de un tată absent. La treisprezece ani, în timpul unei cine, îl întâlnește pe G., un scriitor cu reputație scandaloasă. De la primele schimburi de priviri, e subjugată de charisma acestui bărbat de cincizeci de ani, de atenția pe care i-o acordă. Mai târziu, G. îi declară că o iubește și că n-o să-i facă niciun rău. Deși are doar paisprezece ani, V. i se oferă trup și suflet. Amenințările poliției nu fac decât să întărească această idilă periculos de romanescă. Dar deziluzia este teribilă când V. își dă seama că G. a făcut întotdeauna colecție de iubiri adolescentine și practică turismul sexual în țări unde minorii sunt vulnerabili. În spatele aparenței flatante de om de litere se ascunde un prădător, acoperit de o bună parte din lumea literară. După ruptură, calvarul continuă, căci scriitorul nu încetează să o hărțuiască. După mai bine de treizeci de ani de la aceste întâmplări, Vanessa Springora ne oferă acest text năucitor, înfățișând un proces de manipulare psihică impecabil orchestrat, precum și ambiguitatea înspăimântătoare în care se plasează victima îndrăgostită, care consimte la abuz. Dar dincolo de povestea personală, autoarea examinează derivele unei epoci și conformismul unui mediu orbit de talent și celebritate. (Editura Polirom)
VANESSA SPRINGORA (n. 1972) este editoare, regizoare și scriitoare franceză. În 2003 a început să colaboreze cu Institut National de l’Audiovisuel ca scenaristă și regizoare. În 2006 a început colaborarea cu Editura Julliard ca asistent editorial. A scris numeroase scenarii și a semnat regia pentru mai multe filme, printre care Dérive (2006) și serialul Quotidien (2016). În 2019 a devenit director editorial al Editurii Julliard. Din 2010 coordonează colecția Nouvelles Mythologies pentru Editura Robert Laffont. În 2020 a publicat romanul Consimțământul, distins cu Premiul Jean-Jacques Rousseau pentru autobiografie și Grand Prix des Lectrices de ELLE 2020: Grand Prix du document. (Editura)
II
Prada
Consimțământ: Domeniul moral. Act liber prin care cineva se angajează să accepte sau să îndeplinească ceva. Domeniul juridic. Autorizație de căsătorie acordată de părinții sau tutorii unui minor.
Trésor de la langue française
Într-o seară, mama mă târăște la o cină unde sunt invitate câteva personalități din lumea literară. Întâi refuz categoric să merg. Compania prietenilor ei mă stânjenește la fel de tare ca cea a colegilor de clasă, pe care-i evit din ce în ce mai des. La treisprezece ani devin cu adevărat mizantropă. Insistă, se supără, mă șantajează afectiv, zicându-mi că ar trebui să încetez să mă mai îngrop singură cu capul în cărți, și pe urmă, ce mi-au făcut prietenii ei, de ce nu vreau să-i văd? Cedez într-un final.
La masă el e așezat în unghi de patruzeci și cinci de grade. E impunător și le vede. Bărbat frumos, de vârstă incertă, în ciuda calviției complete, dar întreținute cu grijă, fapt ce-i dă aerul unui bonz. Privirea lui scrutează fără încetare și cel mai mic gest pe care-l fac și, când îndrăznesc, în sfârșit, să mă uit spre el, îmi zâmbește cu zâmbetul ăla pe care-l confund din prima clipă cu unul patern, fiindcă e zâmbetul unui bărbat și eu nu mai am tată. Vorbe de duh inteligent împărțite, citate mereu oportune, bărbatul, pricep imediat, e scriitor, știe să-și seducă auditoriul și stăpânește perfect uzanțele dineurilor mondene. De fiecare dată când deschide gura stârnește cascade de râs, dar privirea i se oprește mereu asupra mea, amuzată, întrigată. Nu m-a privit niciodată un bărbat în felul acesta.
Îi rețin din zbor numele, a cărui sonoritate slavă îmi stârnește imediat curiozitatea. Nu e decât o simplă coincidență, dar numele meu de familie și un sfert din genele mele provin din Boemia lui Kafka, căruia tocmai i-am citit, fascinată, Metamorfoza cât despre romanele lui Dostoievski, ele sunt, în momentul acesta precis din adolescența mea, ceea ce cred eu a fi desăvârșirea literaturii. Un nume rusesc, o înfățișare de călugăr budist emaciat, ochi de un albastru nepământean – suficient cât să-mi atragă atenția.
La dineurile la care e invitată mama, de obicei mă las legănată, pe jumătate adormită, într-o încăpere alăturată, de trăncăneala conver sațiilor la care trag cu urechea aparent distrată, deși, în realitate, foarte încordată. În seara asta am adus cu mine o carte și, după felul principal, m-am refugiat într-un salonaș care dă în sufragerie, unde se servesc acum brânzeturile (o succesiune nesfârșită de bucate, aduse la intervale nu mai puțin interminabile). De acolo, aplecată peste paginile devenite ilizibile, cu neputință să mă concentrez, simt imediat privirea lui G., așezat în celălalt capăt al încăperii, mângâindu-mi chipul. Vocea lui ușor șuieră toare, nici masculină, nici feminină, se strecoară în mine ca o vrajă, ca un descântec. Fiecare inflexiune, fiecare cuvânt par a-mi fi destinate, oare sunt singura care bagă de seamă?
Prezența acestui bărbat e grandioasă.
Și iată că e timpul să plecăm. Momentul acesta pe care mi-e frică să nu-l fi visat, tulburarea aceasta de a mă fi simțit dorită pentru prima oară se va sfârșit imediat. În câteva minute ne vom lua rămas-bun și nu voi mai auzi în veci de el. Dar, când îmi pun haina, o observ pe mama chicotind cu seducătorul G., care pare să între și el în joc cu naturalețe. Nu-mi vine să cred. Normal, cum aș fi putut să-mi imaginez că bărbatul ăsta e interesat de mine, o adolescentă oarecare, urâtă ca o broască. G. și mama mai schimbă câteva vorbe, ea râde, flatată de interesul lui, și dintr-odată o aud spunând:
– Haide, iubito, îl însoțim mai întâi pe Michel, apoi pe G., care nu stă foarte departe de noi, și pe urmă mergem acasă.
În mașină, G. stă lângă mine, pe bancheta din spate. Între noi plutește ceva magnetic. Brațul lui lipit de al meu, ochii lui fixandu-mă și zâmbetul acela larg de prădător feroce și arămiu. Orice cuvânt e de prisos.
În seara aceea, cartea pe care o luasem cu mine și din care citeam în salonaș era Eugénie Grandet de Balzac, care devine, printr-un joc de cuvinte rămas mult timp inconștient, titlul inaugural al comediei umane la care mă pregătesc să iau parte, „L’ingénue grandit“.
În săptămâna de după această primă întâlnire dau fuga la o librărie. Cumpăr o carte a lui G., surprinsă totuși că librarul nu-mi recomandă volumul pe care l-am ales și mă îndeamnă să iau mai degrabă altul de același autor. „Acesta o să vă placă mai mult“, zice el cu jumătate de gură. O fotografie alb-negru a lui G. încheie o serie lungă de portrete în același format de tip efigie al scriitorilor notabili din perioada aia ce se întinde de-a lungul pereților încăperii. Deschid cartea la prima pagină și, coincidență tulburătoare (încă una), prima frază – nu a doua, nu a treia, ci cea dintâi, cea care deschide textul, faimosul incipit la care trudesc atâtea generații de scriitori, începe cu data mea de naștere completă, zi, lună, an: „În ziua asta de joi, 16 martie 1972, orologiul din Gare du Luxembourg bate de douășpe jumate…“. Dacă nici ăsta nu e un semn! Pe cât de emoționată, pe atât de impresionată, plec cu volumul prețios sub braț, strângându-l deja la piept de parcă ar fi fost un dar al destinului.
Timp de două zile devorez romanul acesta, care, fără să aibă ceva scandalos (librarul l-a ales cu dibăcie), conține aluzii clare la faptul că naratorul se arată mai deschis la frumusețea tinerelor decât la cea a femeilor de vârsta lui. Cad într-o reverie gândindu-mă la privilegiul de a fi întâlnit un bărbat din lumea literară atât de talentat și atât de sclipitor (de fapt, ce mă face să exult e amintirea privirii lui revărsându-se asupra mea) și, încetul cu încetul, mă transfigurez. Mă privesc în oglindă și mi se pare, acum, că sunt mai degrabă drăguță. Gata cu broasca la vederea căreia, reflectată în vitrinele magazinelor, o luam la fugă. Și cum să nu mă simt flatată când un bărbat, care în plus e un bărbat din lumea literară, a catadicsit să mă privească? Din copilărie, cărțile mi-au ținut loc de frați și surori, de tovarăși de drum, de protectori și de prieteni. Și, dintr-o venerație oarbă pentru „scriitor“, cu S mare, confund de atunci omul cu statutul lui de artist.
Eu sunt cea care ridică corespondența zilnic. Portăreasa mi-o dă când mă întorc de la școală. Printre multe plicuri cu facturi îmi zăresc numele și adresa scrise cu cerneală turcoaz, cu un scris rotunjit, ușor înclinat spre stânga, cu litere lunguiețe, de parcă frazele încearcă să-și ia zborul. Pe spate, cu aceeași cerneală turcoaz, sunt scrise numele și prenumele lui G.
O să mai primesc multe scrisori ca asta, de o lascivitate perfectă, conținând o înșiruire de complimente la adresa mea. Un detaliu important, G. îmi vorbește cu „dumneavoastră“, ca și cum aș fi om mare. E prima oară când cineva din anturajul meu, în afară de profesorii de la gimnaziu, mi se adresează cu acest „dumneavoastră“, care-mi umflă pe loc ego-ul, plasandu-mă în același timp pe picior de egalitate cu el. Prima dată nu îndrăznesc să răspund. Dar nu e G. bărbatul care să se lase descurajat dintr-atât. Câteodată îmi scrie și de două ori pe zi. De-atunci trec de două ori pe la portăreasă, o dată dimineața, o dată seara, de frică să nu dea mama peste una dintre scrisorile astea pe care le port mereu cu mine, pe care le prețuiesc în secret, având grijă să nu-mi scape nici un cuvânt despre ele în fața nimănui. Apoi, pusă în fața stăruinței, îmi fac curaj până la urmă. Scriu și eu un răspuns rezervat și tenace, dar, în orice caz, un răspuns. Tocmai am împlinit paisprezece ani. El o să aibă curând cincizeci. Așa, și?
Din momentul în care am mușcat momeala, G. nu irosește o clipă. Mă așteaptă în stradă, bate străzile cartierului, încearcă să provoace o întâlnire neașteptată, care într-un final are loc. Schimbăm câteva vorbe, iar eu plec atinsă de fiorul iubirii. M-am obișnuit de-acum cu posibilitatea de a da peste el în orice clipă, astfel că prezența lui invizibilă mă însoțește în drum spre gimnaziu, precum și la întoarcere, când mă duc la cumpărături, când ies să mă plimb cu colegii. Într-o zi stabilește o întâlnire printr-o scrisoare. La telefon ar fi prea periculos, îmi scrie el, ar putea da peste mama.
În Place Saint-Michel îmi zice că o să mă aștepte în stația autobuzului 27. Sunt punctuală. Nerăbdătoare, având senzația că urmează să comit o imensă abatere. Îmi imaginasem ca o să mergem să bem o cafea undeva în cartier. Să stăm de vorbă, să ne cunoaștem mai bine. Numai ce ajung, că-mi și spune că el își dorea mai degrabă să mă invite la el acasă la o „gustare“. A cumpărat niște prăjituri delicioase de la o cofetărie scumpă al cărei nume select mi-l pomenește. Special pentru mine. Traversează strada cu cea mai mare naturalețe, eu îl urmez fără să gândesc, amețită de vorbe, și mă trezesc pe partea cealaltă a străzii, în stația pentru direcția opusă de mers. Autobuzul vine, G. mă invită să urc, îmi zice zâmbind că n-am de ce să mă tem, vocea lui are un ton liniștitor. „N-o să vi se întâmple nimic rău!“. Ezitarea mea pare să-l dez amă gească. Nu mă pregătisem pentru așa ceva. Incapabilă să reacționez, luată prin surprindere, nu vreau în nici un caz să par o proastă. Nu, orice numai asta nu ; și nici o fetiță care nu știe nimic despre viață. „N-ar trebui să ascultați toate grozăveniile care se spun despre mine. Haideți, urcați!“. Ezitarea mea nu are totuși nimic de-a face cu vreun comentariu din anturajul meu. Nu mi s-a povestit nicio grozăvenie despre el fiindcă n-am vorbit cu nimeni despre întâlnirea noastră.
Autobuzul își continuă drumul. Când trecem pe boulevard Saint-Michel, pe urmă pe lângă Jardin du Luxembourg, G. îmi zâmbește satisfăcut, îmi aruncă ocheade îndrăgostite și complice, mă învăluie cu privirea. Afară e frumos. După numai două stații ajungem la parterul locuinței lui. Nici asta nu prevăzusem. Am fi putut să mergem pe jos, nu?
Casa scărilor e îngustă, nu există lift, trebuie să urcăm până la etajul șase. „Locuiesc într-o cameră de bonă. Vă imaginați poate că scriitorii sunt niște domni bogați, ei bine, după cum vă puteți da seama, nu-i așa, din literatură nu prea te ghiftuiești. Dar eu sunt foarte fericit în locul ăsta. Trăiesc ca un student și-mi place. Luxul, confortul se-mpacă rar cu inspirația…“
Spațiul e prea strâmt să putem urca cele șase etaje alături. La exterior sunt de un calm înfricoșător, dar inima îmi bate mai să-mi sară din piept.
Trebuie să fi ghicit că nu mă simt prea în largul meu, așa că mi-o ia înainte, fără îndoială ca să nu mă simt prinsă într-o capcană, ca să-mi pot închipui în continuare că pot face cale întoarsă. Mă gândesc o clipă să-mi iau picioarele la spinare, dar, urcând în continuare, G. îmi vorbește cu însuflețire, ca un tânăr încântat să invite pentru prima oară în studioul lui o fată întâlnită cu doar zece minute mai devreme. Are mersul ușor, atletic, nu i se taie răsuflarea nici măcar o dată. Un fizic de sportiv.
Ușa dezvăluie un studio în dezordine, cu o bucătărie austeră într-o margine, atât de strâmtă, că abia încape un scaun. Se găsesc în ea cele necesare pentru ceai, dar nici urmă de vreo tigaie în care ai putea să-ți faci niște ochiuri. „Aici scriu“, declară el pe un ton solemn. Și, într-adevăr, pe o măsuță minusculă, îngrămădită între frigider și chiuvetă, tronează un morman de foi albe și o mașină de scris. Camera miroase a fum și a praf. O rază de lumină se ivește prin canatul ferestrei, o statuetă budistă din bronz stă pe un gheridon căruia îi lipsește un picior și pe care îl susține un teanc de cărți. Un elefant cu trompa ridicată, cu siguranță un suvenir dintr-o călătorie în India, se mâhnește rătăcit între marginea parchetului și un covoraș persan. Papuci de casă tunisieni, cărți, alte cărți, zeci de stive de cărți de toate mărimile, culorile, grosimile zac pe jos… G. mă invită să iau loc. E un singur loc în cameră unde putem să stăm amândoi, patul.
Așezată într-o postură hieratică, cu picioarele înfipte în pardoseală, palmele întinse pe genunchi, spatele țeapăn, caut cu privirea un semn care să mă lămurească cu privire la motivul pentru care sunt aici. De câteva minute inima îmi bate din ce în ce mai tare, asta dacă nu cumva a început timpul să curgă altfel. Aș putea foarte bine să mă ridic și să plec. Nu mi-e frică de G. Nu m-ar forța niciodată să rămân împotriva voinței mele, de asta sunt sigură. Presimt că situația o să alunece inevitabil în altceva, însă, chiar și-așa, nu mă ridic, nu vorbesc. G. se mișcă prin cameră ca prin vis, nu-l văd apropiindu-se și dintr-odată e acolo, așezat lângă mine, brațele lui cuprinzându-mi umerii care tremură.
În acea primă după-amiază petrecută în apartamentul lui, G. se poartă cu infinită delicatețe. Mă îmbrățișează îndelung, îmi mângâie umerii și-mi strecoară mâna pe sub pulover, fără să-mi ceară vreo clipă să mi-l scot, ceea ce fac totuși până la urmă. Doi adolescenți timizi care flirtează pe bancheta din spate a unei mașini. În ciuda moleșelii, sunt paralizată, incapabilă de cel mai mic gest, de cea mai mică îndrăzneală, mă concentrez la buzele lui, la gura lui, ținându-i chipul spre mine cu vârful degetelor. Timpul se dilată și mă întorc acasă cu obrajii arzând, cu buzele și inima stăpânite de o bucurie inedită.
– Lasă-mă cu prostiile tale!
– Nu, jur, e-adevărat. Uite, mi-a scris un poem.
Mama a luat foaia pe care i-o întind cu o grimasă de dezgust amestecat cu neîncredere. Un aer alarmat în care se zărește totuși un strop de gelozie. Până la urmă, când îi propusese scriitorului să-l însoțească acasă în seara aia și el acceptase, cu o voce atât de suavă, putuse foarte bine să-și închipuie că nu-i era cu totul indiferentă. Descoperă cu o incredibilă violență că i-am devenit prematur rivală și sentimentul ăsta e cel ce-o orbește întâi. Pe urmă își revine și-mi aruncă un cuvânt ce n-aș fi crezut niciodată că poate fi asociat cu G.:
– Tu nu știi că e un pedofil?
– Un ce? De asta i-ai propus să-l duci acasă lăsand-o pe fiică-ta cu el pe bancheta din spate? Și pe urmă ce vrea să însemne asta, e o tâmpenie, nu am opt ani!
Dintr-una într-alta ajunge să mă amenințe că mă trimite la internat. Încăperea răsună de urlete. Cum poate să-mi interzică dragostea asta, prima, ultima, singura? Își imaginează cumva că după ce l-a îndepărtat pe tata de mine (căci, desigur, acum e vinovată pentru tot) o să facă iarăși asta? N-o să accept niciodată să mă despart de el. Mai bine mor.
Scrisorile se succed din nou, mai pasionale decât înainte, G. îmi declară iubirea în fel și chip, mă imploră să vin din nou să-l văd cât mai curând, îmi spune că nu poate trăi fără mine, că nici un minut nu merită trăit dacă nu e în brațele mele. Și de pe-o zi pe alta m-am trans format în zeiță.
Sâmbăta următoare îi servesc mamei pretextul că trebuie să învăț pentru un test cu o colegă de clasă și sun la ușa lui G. Cum să reziști zâmbetului acesta larg, acestor ochi surâzători, mâinilor lungi și delicate de aristocrat?
Câteva minute mai târziu sunt întinsă pe patul lui și nimic din ce se petrece nu seamănă cu ceva ce să mai fi trăit până atunci. Nu mai e trupul imberb și fragil al lui Julien lipit de al meu, pielea lui catifelată de adolescent și izul acru de transpirație. E trupul unui bărbat. Puternic și aspru, proaspăt îmbăiat și parfumat.
Prima noastră întâlnire a fost dedicată părții de sus a trupului meu. De data asta începe să se aventureze cu îndrăzneală spre părțile mai intime. Și pentru asta îmi desface șireturile, îmi scoate blugii, chiloții de bumbac (nu am încă desuuri feminine demne de numele ăsta și nimic nu-l poate încânta pe G. mai tare, cu toate că nu-mi dau seama decât vag de asta).
Cu o voce tandră, începe să se laude cu experiența lui, cu dibăcia cu care a reușit să le dezvirgineze pe fetele acelea foarte tinere fără să le facă vreodată să sufere, mergând până la a spune că ele păstrează toate o amintire emoționantă a acelei întâmplări, că au fost atât de norocoase să dea peste el și nu peste altul, unul dintre indivizii ăia brutali, complet lipsiți de tact, care le-ar fi împins pe saltea fără vreun menajament și ar fi impregnat momentului aceluia unic un gust de eternă dezamăgire.
Numai că în cazul meu e imposibil să se strecoare înăuntru. Coapsele mi se strâng dintr-un reflex involuntar. Urlu de durere încă dinainte să mă fi atins. Totuși, nu-mi doresc decât un singur lucru. Într-un amestec de bravadă și naivitate am acceptat în sinea mea posibilitatea asta ineluctabilă: G. va fi primul meu iubit. Și dacă stau aici, lungită pe patul lui, acesta e motivul. Atunci de ce corpul meu refuză să se supună? De unde frica asta irepresibilă? G. nu renunță. Îmi șoptește la ureche vorbe liniștitoare:
– Nu-i nimic. Putem să facem și altfel?
La fel cum înainte să treci pragul unei biserici ești stropit cu agheasmă, și când posezi trupul și sufletul unei fete există un anume sentiment al sacrului, adică un ritual neschimbător. O sodomie are regulile ei, se pregătește cu perseverență, cu religiozitate.
G. mă întoarce pe saltea, începe să-mi lingă trupul centimetru cu centimetru de sus în jos: gât, umeri, spate, șolduri, fese. Și mă simt de parcă m-aș evapora ușor. Și când limba lui vorace se insinuează în mine simt că-mi iau zborul.
Iată cum pierd o parte din virginitate. „Ca un băiețel“, îmi șoptește el murmurând.
(Volumul Consimțământul de Vanessa Springora apare în Colecția „Biblioteca Polirom“. Traducerea din limba franceză este realizată de Alexandra Cozmolici. Cartea a fost laureată cu Premiul „Jean-Jacques Rousseau“ pentru autobiografie și cu Grand Prix des Lectrices de ELLE 2020 Document.)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius