Bună ideea Editurii Cartea Românească de a publica, în seria de autor Gabriel Chifu, romanele mai vechi ale scriitorului, dintre care acesta, Maratonul învinșilor, a apărut în prima lui ediție în 1997. Întâiul deceniu post-revoluționar a fost marcat de redescoperirea politicii și a mișcărilor de stradă, a mitingurilor și a implicării civice, astfel că literatura (până în decembrie 1989, principalul spațiu de expresie și expunere a unor adevăruri istorice și sociale) a intrat într-un con de umbră. Cărțile apărute atunci nu au avut, în general, parte de lecturi atente și aplicate, critica literară însăși fiind într-un proces de reconfigurare metodologică. Din capitolul de referințe critice de la finalul ediției de față, se observă însă că Maratonul învinșilor a fost o carte relativ norocoasă, în contextul celei de a doua jumătăți a anilor 1990. Nu numai că romanul a primit Premiul Uniunii Scriitorilor, dar a beneficiat și de lectura unor critici cu autoritate profesională precum Monica Lovinescu și Monica Spiridon, Dan Cristea, Cornel Ungureanu și Mircea Iorgulescu. Dacă Monica Spiridon a scris o cronică de finețe analitică, în „Luceafărul“, Monica Lovinescu a pus, cum se spune, punctul pe i în câteva rânduri de pe coperta a IV-a a primei edițiii, reluate acum. Citez un fragment edificator: „Sunteți printre destul de rarii scriitori care nu șovăie să se întoarcă spre experiența suferită și s-o considere demnă de a deveni subiect literar. Teama de «a face politică» se răsfrânge în această ciudată fereală. Dumneavoastră ați înțeles – și vă felicit – că un om care a trăit sub totalitarism suferă mutații nu de ordin politic, ci psihic, și că acest tip de mutilare și de nevroză își cere romancierii“. În fine, prefața la noua ediție, semnată de Mircea Mihăieș, are acuitatea și profunzimea cu care criticul „optzecist“ ne-a obișnuit, una dintre observațiile importante fiind următoarea: „Felul în care Gabriel Chifu controlează mecanismele terifiantului îl plasează în seria scurtă a autorilor esențiali pentru înțelegerea Răului“.
Și cu aceasta, am intrat deja în materia romanului și în atmosfera anilor (ce păreau de sfârșit de lume) în care încearcă să supraviețuiască personajul central din Maratonul învinșilor. Andrei Demetrian apucă și Revoluția din decembrie 1989, iar ultima parte a cărții îl înfățișează în noua realitate, a „tranziției“ post-comuniste, dar ca un personaj mutilat interior, aproape distrus lăuntric de ceea ce trăise anterior. O călătorie în Grecia, la care visase atâta vreme în „epoca de aur“ a lui Nicolae Ceaușescu, i se pare și în libertate ceva complet neverosimil și intangibil; iar întâlnirea cu o tânără măritată de care se îndrăgostește e văzută încă de la început ca un eveniment imposibil. Demetrian, care are în jur de 40 de ani, a ieșit din comunism prea târziu, iar comportamentul său e comparabil cu cel al deținuților politici torturați și batjocoriți în închisorile regimului trecut. Diferența este că în timp ce unii dintre aceștia au ales să nu povestească episoadele de infern prin care au trecut, să nu le actualizeze astfel și să le reînvie prin relatare, eroul romanului vrea, dimpotrivă, să analizeze și să înțeleagă propria experiență în „colonia penitenciară“ cu care el însuși compară, în mai multe rânduri, România ceaușistă. Profesor, redactor de revistă culturală, poet în căutarea unor alte modalități de expresie decât acelea ale prozaismului, Demetrian este un intelectual „șovăielnic“, cum se spunea pe vremuri, și un scriitor ce nu se poate abstrage, ca într-un turn de fildeș, din realitatea perioadei istorice în care trăiește. Romanul nefiind linear, îl vedem pe protagonist la diferite vârste și din mai multe unghiuri, autorul alegând varianta dificilă a multiplicării narative și a unor „salturi“ cronologice înainte și înapoi. Ca și alte romane ale lui Chifu, Maratonul învinșilor este o veritabilă lecție de structură și compoziție romanescă. Viața strivită și deraiată a lui Demetrian se înfățișează nu prin expunere directă, din perspectiva unui narator impersonal, ci prin auto-analiza personajului central (în capitolele intitulate chiar așa, Andrei Demetrian, cinci cu totul, din cele douăsprezece ale cărții) și, totodată, prin referințele făcute despre el de alte personaje, racolate sau nu de Securitate. Protagonistul este astfel văzut dinlăuntru și din exterior, prin ochii lui și ai altora, în felul în care gândește, exprimat chiar de el, la persoana I, și în cel în care se comportă, sub privirile altora. Mai mult, cum foarte bine sesizează Mihăieș, eroul nu deține informațiile despre el însuși pe care lectorul le cunoaște din relatările altor personaje. Protagonistul înțelege astfel mai puțin din viața sa decât cititorul cu acces la „surse“, ceea ce sporește dramatismul oricum insuportabil al (in)adaptării. Un exemplu. Andrei Demetrian are o nouă aventură sexuală, într-un hotel din Herculane, unde îl cheamă ispititoarea lui primă femeie, Natalia. Intelectualul nostru „șovăielnic“ se duce glonț acolo și episodul ce urmează pare să ilustreze plenitudinea erotică, regăsirea bărbatului și a femeii într-o pasiune carnală ce desfide conveniențele și normele epocii, care „înșală“, așa zicând, epoca. (Precum în Provizorat de Gabriela Adameșteanu, unde relația adulterină e și o supapă de rezistență la conformismul îngrozitor din jur.) Aici, însă, din contra, epoca este cea care „înșală“ și folosește dragostea, pasiunea, relația sexuală. Natalia este de fapt agentă a Securității, iar episodul amoros de la Herculane va fi ilustrat din plin cu fotografii bune pentru a-l compromite pe Andrei Demetrian. Un capitol intitulat Natalia va oferi același episod expus din unghiul femeii, care, spre deosebire de bărbatul atras de ea, știa exact ce face și de ce. Auto-analiza chinuitoare a eroului, amintind de cele mai bune pagini ale lui Buzura, este în Maratonul învinșilor un tur de forță epico-psihologică și, artistic, a masterpiece. La același nivel mi se par scenele cu activiști, mai mari sau mai mici, securiști, ospătari, gestionari de Alimentara, „fete“ chemate să întrețină buna dispoziție a tovarășilor și, la urmă, doi redactori de la o revistă culturală din țară tolerați la câte un asemenea festin grotesc. În condițiile anilor 1980, ale penuriei alimentare datorate ambiției lui Ceaușescu de a plăti datoriile externe pe seama populației, o asemenea masă cu mâncare și băutură bună din belșug este ceva ce semnalează din start apartenența mesenilor la high life-ul socialist. Paginile sunt extraordinare, ca și cele descriind trecerea unui tren internațional prin România lui Ceaușescu: contrastul între normalitatea societății de consum și aviditatea bieților români de a „prinde“ produse alimentare oferă, pe lângă radiografia anilor 1980, scene memorabile.
Și totuși, calitatea numărul unu a romanului nu o regăsesc în aceste episoade, în care autorul folosește o paletă epică adecvată și marchează kitsch-ul monstruos rămânând totodată prozator realist, ci în sentimentul de frică individuală și colectivă pe care capitolele intitulate Andrei Demetrian îl explorează, transformându-l gradual în literatură. Starea de rău fizic și psihic, depresia adâncă, senzația de strivire și sufocare, groaza că nu există scăpare din angrenajul atât de bine pus la punct al regimului totalitar, lipsa tot mai evidentă de orizont, înmulțirea informatorilor, într-o plasă înconjurând pe oricine și obligând la permanentă prudență, limbajul dublu și gândirea asemenea, ducând la schizofrenie intelectuală, într-o țară scufundată în întuneric, în frică, în foame și frig, în minciună – toate acestea devin literatură. Într-un ultim și foarte scurt capitol, după ce dăduse cuvântul unui coleg al lui Demetrian care vrea să se salveze prin auto-marginalizare (și ajunge la ospiciu), frumoasei Natalia („pe val“ după Revoluție, ca și înainte), bietei Delia, soția lui Andrei, om curat, lui Virgil Puntea, intelectual de clasă, și, la urmă, unui… hoț folosit și el, firește, de regimul „eticii și echității socialiste“, autorul, semnând G.C., vorbește despre „neajunsurile“ și „defectele“ romanului. Dacă nu este un artificiu postmodernist, util pentru a „înrăma“ în cuvinte auctoriale insuportabila tensiune a romanului, capitolașul acesta mă face să spun: prea multă modestie strică. Maratonul învinșilor este un roman absolut impresionant, atât prin tematică și problematică, împletite, cât și prin realizarea lui literară.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius