Tradiţia patristică nu s-a încheiat într-o vreme anume, pentru a se pierde mai apoi cu totul, ci a rămas în continuare, până în zilele noastre, una vie. Iar acest lucru este firesc, de vreme ce avem Biserica Ortodoxă - Trupul lui Hristos Cel înviat - unde se slujesc Tainele, mai cu seamă Dumnezeiasca Euharistie, centrul vieţii bisericeşti, şi întrucât dăinuie încă această cale niptico-isihastă prin care omul se împărtăşeşte, prin Sfintele Taine, de Harul lui Dumnezeu.
De aceea, vom reda în cele ce urmează câteva puncte din învăţătura şi viaţa unui om tămăduit al zilelor noastre, a unui purtător al Tradiţiei Părinţilor, care a străbătut calea isihastă a Bisericii, lucru adeverit de cuvintele sale de învăţătură ce au văzut de curând lumina tiparului. Este vorba despre pururea-pomenitul Părinte Porfirie1, pe care mulţi l-am văzut şi l-am ascultat pe când ne grăia „cuvintele vieţii celei veşnice" (Ioan 6:68).
Socotim această expunere de trebuinţă, pentru a arăta în chip lămurit că Tradiţia niptică a Bisericii noastre Ortodoxe cunoaşte într-adevăr roade ale lucrării sale terapeutice şi în vremurile de astăzi. Este bine ştiut faptul că că orice teorie se judecă prin prisma rezultatelor. Părintele Porfirie a trăit Tradiţia de peste veacuri a Bisericii, care a odrăslit Proroci, Apostoli, Mucenici, Cuvioşi, asceţi şi, în genere, sfinţi, ce şi-au înnoit legătura cu Dumnezeu, cu ei înşişi, cu semenii şi cu lumea din jur. Toţi aceşti sfinţi, uniţi cu Dumnezeu-Omul Hristos, s-au învrednicit a se face părtaşi stării lui Adam dinaintea căderii în păcat şi vieţii eshatologice a celor născuţi din nou, cu alte cuvinte, s-au ridicat încă din viaţa de aici mai presus de moarte, cu tot ce presupune acest lucru.
Cartea Ne vorbeşte Părintele Porfirie cuprinde învăţături ale acestui sfânt Gheronda, înregistrate şi adunate în volumul de faţă, ce vădesc slobozenia sa lăuntrică, precum şi dragostea cea mai presus de toată curăţia de care s-a învrednicit prin curăţirea inimii de patimi, prin dobândirea luminării minţii şi împărtăşirea de îndumnezeire. Prin această slobozenie a duhului şi o asemenea iubire curată, Părintele s-a apropiat de Dumnezeu, de lume şi de întreaga zidire într-un chip firesc, autentic, ce ne aduce aminte de petrecerea lui Adam dinaintea căderii în păcatul neascultării, dar şi de viaţa drepţilor în vremurile cele de apoi, în eshatologie. Inceputul tuturor acestora a fost, desigur, transfigurarea întregii sale fiinţe prin rugăciune şi vederea Luminii nezidite, aşa cum arată în chip limpede multe locuri din scrierile sale. Vom încerca să vedem în cele ce urmează cum vorbeşte Părintele Porfirie despre Dumnezeu, despre oameni şi despre întreaga zidire.
Părintele nutrea o iubire curată faţă de Dumnezeu, o dragoste care nu se pleca intereselor pătimaşe, ci era cu totul dezinteresată. Starea sa înaintea lui Dumnezeu vădea o deschidere, o atitudine pozitivă. Spunea: „Legătura cu Hristos este iubire, este dragoste, este înflăcărare, este dorinţă arzătoare după cele dumnezeieşti". A trăit în centrul Athenei, în Omonia, cu această dragoste în suflet pentru Dumnezeu: „Când iubeşti, trăieşti în Omonia şi nu ştii că te afli în Omonia. Nu vezi nici maşinile, nici lumea, nimic. Eşti înlăuntrul tău cu persoana pe care o iubeşti... Gândiţi-vă că persoana pe care o iubiţi este Hristos". „Când intră Hristos în inimă, patimile se mistuie. Nu mai poţi nici să înjuri, nici să urăşti, nici să te răzbuni, nici, nici... Unde să se mai găsească urile, antipatiile, osândirile, egoismele, frământările, întristările? Stăpâneşte Hristos...” Intreaga viaţă duhovnicească Părintele Porfirie o întemeia pe latura pozitivă, pe dragostea faţă de Hristos, nu o reducea la o formă de trăire negativă.
Spunea: „Nu-i nevoie, deci, să vă îngrijiţi de spini. Nu vă lăsaţi prinşi de urmărirea răului... Nu ajungeţi sfinţi vânând răul, mai bine dispreţuiţi-l, nebăgându-l în seamă". „Toată puterea voastră să se îndrepte către iubirea lui Dumnezeu, către slăvirea Lui, către alipirea de El. Astfel, izbăvirea de rău şi de neputinţe se va face tainic, fără să prindeţi de veste, fără osteneală. Această străduinţă o fac şi eu. Am găsit că este cel mai bun chip de sfinţire, nesângeros. Mai bine, adică, să mă arunc în iubire, să studiez canoanele, troparele, psalmii. Fără să-mi dau seama, studiul şi desfătarea aceasta duc mintea mea către Hristos şi-mi îndulcesc inima. In acelaşi timp, mă rog deschizându-mi mâinile cu ardoare, cu iubire, cu bucurie, iar Domnul mă înalţă către iubirea Lui. Acesta este ţelul nostru: să ajungem acolo. Ce ziceţi, calea aceasta nu este oare nesângeroasă? "
Vedem în chip limpede că Părintele Porfirie, prin dragostea sa pentru Dumnezeu, şi-a vindecat sufletul, pe care şi l-a îndreptat către El. Astfel, dragostea de Dumnezeu, care transfigurează toate puterile sufleteşti ale omului, ne este arătată drept o cale de tămăduire „nesângeroasă"'.
Părintele se apropia, totodată, de oameni, cu duhul libertăţii, dar şi al dragostei, văzând în fiecare om chipul lui Dumnezeu. Nu acorda atenţie deosebirii de gen, dintre femeie şi bărbat, ci lua aminte la persoană, ca zidire după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Cine îl iubeşte pe Hristos are o inimă largă, deschisă şi iubeşte tot ceea ce iubeşte Cel iubit, Hristos. Iar această iubire a sa era una lipsită de orice interes, curată. Spunea: „Ii iubeam pe toţi, mă durea pentru toţi, mă mişcau toate. Aceasta mi-o dăduse dumnezeiescul har. Vedeam asistentele cu ţinuta lor albă, ca nişte îngeri înveşmântaţi în alb, coborând la biserică, şi lăcrimam când le vedeam. Le iubeam mult pe asistente. Iar când vedeam o soră medicală în uniformă, mă gândeam că este soră a milei, soră a iubirii, care merge să slujească în biserica iubirii lui Dumnezeu, adică în spital, să slujească celor bolnavi, fraţilor. Ingerul, îngerul alb. Câte lucruri trecem cu vederea! Eram mişcat, iarăşi, când vedeam o mamă alăptându-şi pruncul. Când vedeam o femeie însărcinată, lăcrimam. Vedeam învăţătoarele ducând copiii la biserică şi lăcrimam pentru lucrarea iubirii”.
Şi atitudinea sa faţă de nudişti vădeşte o sensibilitate şi o căldură sufletească. Spunea: „Iubirea către Hristos nu are hotare, la fel şi iubirea către aproapele. Să se întindă pretutindeni, până la marginile pământului. Pretutindeni, la toţi oamenii. Eu am vrut să merg să trăiesc împreună cu hipioţii la Matala, bineînţeles fără păcate, ca să le arăt iubirea lui Hristos, cât de mare este şi cum poate să-i preschimbe, să-i transfigureze. Iubirea este deasupra tuturor".
Cu această delicateţe sufletească, cu această dragoste îi şi spovedea pe oameni. Povestea el însuşi: „Il lăsam mai multă vreme pe cel ce se spovedea să spună ce voia el, iar la urmă spuneam şi eu ceva. în timp ce el spunea multe, şi nu numai din cele personale ale lui, eu vedeam cefei de suflet este acela. Din întreaga lui aşezare îi înţelegeam starea, iar la sfârşit îi spuneam ceva care să-i fie spre folos. Chiar şi cele care nu erau ale sale personale, aveau şi acestea o oarecare legătură cu el, cu sufletul său. Şi toţi mă iubeau, pentru că nu le vorbeam şi îi lăsam să spună slobod tot ce voiau ei. Iar dacă venea cineva care nu avea vreo legătură cu religia sau îmi mărturisea vreo greşeală ceva mai însemnată, nu-i accentuam prea mult acel lucru. Când îl faci pe om să-şi simtă mult greşeala, îi vine o anume împotrivire, ca să n-o poată tăia după aceea. Şi spuneam la sfârşitul spovedaniei ceva legat de greşeala lui cea mare, pe care şi el se silise să o mărturisească. Astfel, nici eu nu mă arătam cu totul nepăsător, dar nici nu o accentuam. Cumpăneam lucrurile. Poate mă arătam câteodată nepăsător".
Mai mult, vedea în întreaga zidire lucrul mâinilor lui Dumnezeu, ca unul ce prin curăţie şi luminarea minţii dobândise darul străvederii; chiar şi în fiarele sălbatice vedea raţiunile făpturilor. Sunt multe cuvinte ale Părintelui Porfirie care vădesc această dra-goste a sa pentru toată făptura: privighetoarea de la care a învăţat isihia şi smerenia, copacii pe care îi uda, vulturul pe care a încercat să-l îmblânzească cu rugăciunea etc. Spunea: „Rugăciune este să te apropii de fiecare făptură a lui Dumnezeu cu iubire şi să trăieşti împreună cu toate, chiar şi cu cele sălbatice, în armonie. Aceasta doresc şi mă străduiesc să o pun în faptă".
Acesta era cugetul de căpetenie al Părintelui, pe care îl aflăm în multe dintre cuvintele sale: „Ca să devină cineva creştin, trebuie să aibă suflet poetic. Trebuie să fie poet. Hristos nu voieşte lângă El suflete «grosolane». Creştinul, chiar şi numai când iubeşte, este poet, petrece în poezie". In continuare spune: „Să vă folosiţi de clipele frumoase. Clipele frumoase apleacă sufletul spre rugăciune, îl fac subţire, nobil, poetic. Treziţi-vă dimineaţa, să vedeţi răsăritul soarelui îmbrăcat în porfiră. Atunci când v-a însufleţit vreun peisaj frumos, o bisericuţă, ceva frumos, să nu rămâneţi la acestea, mergeţi mai departe, la doxologia pentru toate cele frumoase, pentru a-L trăi pe singurul Frumos. Toate sunt sfinte - şi marea, şi îmbăierea, şi mâncarea. Să vă bucuraţi de toate. Toate ne îmbogăţesc, toate ne călăuzesc spre Hristos".
Natura este o Evanghelie tainică pentru cel ce poartă înlăuntrul său Harul Dumnezeiesc: „Să trăiţi în mijlocul naturii, al tuturor. Natura este taina Evangheliei. însă când nu are cineva har lăuntric, nu-l foloseşte natura. Natura ne trezeşte, dar nu ne poate duce în Rai". Cu câtă afecţiune vorbeşte despre cântul privighetorii: „A, ce să vă spun! Am trăit asta când m-a cercetat harul dumnezeiesc în Sfântul Munte. Mi-aduc aminte de privighetoarea triluind printre copaci, cu aripile date pe spate ca să aibă putere. Mâi, măi! Să fi avut un păhăruţ cu apă, să-i fi dat să mai bea, să-şi ostoiască setea... De ce să triluiască aşa privighetoarea, de ce? Insă şi ea îşi simte trilul, se bucură de el, de aceea triluieşte"!
Sunt minunate sfaturile pe care le dă cu privire la lupta duhovnicească pe care o duc creştinii. Omul trebuie să lupte „lin, simplu, fără siluire", să nu se preocupe atât de mult de diavoli şi de patimi, ci de iubirea lui Hristos, să dobândească o lucrare duhovnicească „în adâncul sufletului", care „să fie tainică, să nu fie simţită nu doar de ceilalţi, dar nici de voi înşivă".
Acorda o mare importanţă libertăţii omului, în lipsa căreia se ivesc nenumărate probleme. Spunea: „Tot ceea ce faci din corvoadă îţi vatămă sufletul. Am spus asta de multe ori. Am văzut şi monahi, şi oameni de toate vârstele părăsind desăvârşit Biserica şi pe Dumnezeu, nerăbdând strânsoarea lăuntrică sau pe cea a altor persoane.
Din pricina acestei strânsori, nu numai că se împotriveşte Bisericii, ci nici nu o mai vrea. Nu îl mai înrâureşte spre bine. Nu rodeşte. O face silit, fireşte, pentru '"că a spus-o Bătrânul, a spus-o duhovnicul. Şi zice: «Acum trebuie să merg, de pildă, la pavecerniţă». Da, toate se fac, dar când se fac doar fiindcă aşa cere tipicul, atunci vatămă, nu folosesc".
Chiar şi rugăciunea omul trebuie să o săvârşească liber, intrând în legătură cu Dumnezeu: „Să nu-L constrângem cu rugăciunile noastre pe Dumnezeu. Să nu cerem de la Dumnezeu să ne scape de ceva, de boală sau altele, sau să ne rezolve problemele noastre, ci să cerem de la El putere şi întărire, ca să le răbdăm pe toate. Precum El bate cu nobleţe la uşa sufletului nostru, tot astfel şi noi să cerem cu nobleţe ceea ce dorim, şi dacă Domnul nu ne răspunde, să contenim a mai cere".
Rugăciunea trebuie săvârşită cu delicateţe: „Lucru de preţ este să spui rugăciunea cu delicateţea sufletului, cu iubire, cu dor fierbinte, şi atunci nu ţi se va părea istovitoare; tot aşa precum atunci când spui «mama mea ... tatăl meu», simţi deplină odihnă".
Părintele cunoştea preabine faptul că religia îl poate vătăma pe om când acesta nu o înţelege aşa cum ar trebui. Spunea: „Religia noastră este iubire, este dragoste, este înflăcărare, este nebunie, este dorire arzătoare a celor dumnezeieşti. Toate acestea sunt înlăuntrul nostru. Dobândirea lor este o sete a sufletului nostru. Pentru mulţi însă, religia este o luptă, un chin şi o frământare. De aceea, ei îi socotesc pe mulţi dintre cei «credincioşi» nenorociţi, căci văd în ce hal se află. Şi de fapt aşa şi este. Pentru că, dacă cineva nu înţelege adâncimea religiei şi nu o trăieşte, religia sfârşeşte prin a deveni boală, şi încă una înfricoşătoare".
In general, Părintele Porfirie, care aflase prin lucrarea Harului lui Dumnezeu tămăduirea, vădea o inimă deosebit de simţitoare chiar şi în cele mai grele condiţii de viaţă şi în cele mai împovărătoare stări ale trupului muritor şi plin de patimi, ce îi sunt date omului să le poarte, ca unul ce s-a înveşmântat în hainele de piele ale stricăciunii şi ale pierzării.
Vorbeşte de multe ori despre marea însemnătate a suferinţei, care este o putere a sufletului sădită de Dumnezeu, despre iubire, bucurie şi rugăciune. Puterea aceasta diavolul o îndreaptă spre deznădejde şi astfel îi pricinuieşte omului nemăsurate chinuri. Părintele Porfirie ne învaţă că suferinţa trebuie preschimbată în iubire, spre lucrarea binelui. Sunt minunate cuvintele sale cu privire la tămăduirea depresiei prin interesul pentru natură, plante, flori, pentru muzică, toate acestea acţionând ca un medicament, însă mai cu seamă prin întoarcerea la iubirea lui Hristos.
Acorda atenţie, totodată, şi păcatului, care este o boală a sufletului şi care îl încurcă pe om: „Păcatul îl face pe om foarte încurcat sufleteşte. Rătăcirea nu se risipeşte prin nimic. Numai prin lumina lui Hristos vine izbăvirea".
Părintele Porfirie nu a fost un om rupt de lume. A trăit în mijlocul ei, s-a aflat într-o strânsă legătură cu oamenii. A fost încercat de multe boli, care cu vremea i-au pricinuit şi moartea. Dar nici în boală iubirea de Hristos nu l-a părăsit. Spunea: „Când am fost grav bolnav şi era să plec spre ceruri, nu voiam să mă gândesc la păcatele mele.
Voiam să mă gândesc la iubirea Domnului meu, a Hristosului meu, şi la viaţa veşnică. Nu voiam să am frică. Voiam să merg la Domnul şi să mă gândesc la bunătatea Lui, la iubirea Lui. Iar acum, când se apropie sfârşitul vieţii mele, nu am frământări, nici chinuri, dar mă gândesc că, atunci când mă voi înfăţişa la A Doua Venire şi Domnul îmi va spune: «Prietene, cum ai intrat aici, neavând haină de nuntă?», îmi voi pleca îndată capul şi voi zice: «Ce vrei Tu, Doamne, ce voieşte iubirea Ta; sunt vrednic de iad. Şi în iad dacă mă aşezi, mi-ajunge să fiu împreună cu Tine. Eu una vreau, una îmi doresc, una cer: să fiu împreună cu Tine, unde şi cum voieşti Tu» ".
Aflăm în această carte un minunat cuvânt despre bolile pe care le-a purtat, dar şi despre dragostea pe care o simţea faţă de Dumnezeu: „Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat multe boli. De multe ori li spun: «Hristoase al meu, iubirea Ta nu are hotar!» E o minune cum de mai trăiesc. Printre alte boli ale mele, am şi cancer la hipofiză. S-a făcut acolo o tumoare care creşte şi apasă pe nervul optic. De-asta nu mai văd acum. Mă doare înfricoşător. Mă rog însă, ridicând Crucea lui Hristos cu răbdare. Vedeţi inima mea cum este? S-a mărit, nu mai este cum era. Este tot din pricina cancerului de la cap. Şi cu cât merg, o să se înrăutăţească. Se va mai mări, o să-mi fie greu să vorbesc. Mă doare mult, sufăr, dar este foarte frumoasă boala mea. O simt ca iubire a lui Hristos. Mă străpung la inimă şi mulţumesc lui Dumnezeu. Este pentru păcatele mele. Sunt păcătos si Dumnezeu Se străduieşte să mă curătească".
Incheind cele spuse mai sus despre Părintele Porfirie, despre acest om care a aflat tămăduirea, aş vrea să notez şi un cuvânt al Bătrânului, chintesenţa multor altor învăţături ale sale, ce arată cum trebuie să fie şi să se mişte creştinul, cum este omul tămăduit de Harul lui Dumnezeu: „Sufletul creştinului trebuie să fie delicat, sensibil, să zboare, să tot zboare, să trăiască printre visări. Să zboare în nemărginire, în stele, în măreţiile lui Dumnezeu, în tăcere.
Cel ce voieşte să devină creştin, trebuie mai întâi să devină poet. Asta el Trebuie să te doară. Să iubeşti şi să te doară. Să te doară pentru cel pe care îl iubeşti. Iubirea se osteneşte pentru cel iubit. Aleargă toată noaptea, priveghează, îşi însângerează picioarele ca să-l întâlnească pe cel iubit. Se jertfeşte, nu ia nimic în seamă, nici ameninţări, nici greutăţi, din pricina iubirii. Iubirea pentru Hristos este alt lucru, nemărginit mai înalt".
Părintele Porfirie este rod ales al Tradiţiei isihaste, un om care a aflat tămăduirea străbătând calea de vindecare a Bisericii Ortodoxe - înfăţişată în partea de început a acestui capitol - şi care a trăi mai apoi în mijlocul lumii cu pace şi cu dragoste.
Ierótheos Mitropolitul Nafpaktosului
Isihie si teologie. Calea tămăduirii omului în Biserica Ortodoxă; Editura Sophia
Cumpara cartea "Isihie si teologie. Calea tămăduirii omului în Biserica Ortodoxă"
1 La data apariţiei ediţiei greceşti (2004), nu avusese loc canonizarea Părintelui Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991). Ulterior, la 27 noiembrie 2013, Părintele a fost trecut oficial în rândul sfinţilor de către Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, cu data de prăznuire 1 decembrie, (n. trad.)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius