Puţine cuvinte despre mâhnire
„Mâhnit este duhul meu în mine"
„Mâhnit este duhul meu în mine şi inima mea s-a tulburat înlăuntrul meu". David vrea să spună aici „Duhul meu a fost cuprins de accedie", adică de tristeţe, de mâhnire, de lipsa poftei de viaţă, de tulburare. A fost cuprins de o asemenea stare, ca şi cum ar fi murit, nu ar mai fi viu, înăuntrul lui nu ar mai exista viaţă. La acest aspect să luăm aminte în mod special, aici vorbeşte David care, aşa cum arată lucrurile, nu se găseşte în boală, ci este din acest punct de vedere un om sănătos trupeşte.
Cu toate acestea, pentru că simte mai departe răutatea vrăjmaşului, nebunia lui pierzătoare, crede că a ajuns pe o cale fără ieşire, lipsit de apărare, părăsit, însingurat, că nu se mai poate sprijini pe nimeni.
Ceea ce i se întâmplă lui David găsim în mod clar în stările psiho-patologice. Sunt suflete care nu trăiesc stări normale, care nu pot să aleagă şi pentru care nici chiar dacă ştiu exact ce se întâmplă, ca şi cum mai mult se încurcă în acestea, mai mult trăiesc şi mai puţin cunosc ce este cu ele. Aşadar, când sunt stăpânite de starea aceasta, se simt nefolositoare, ca şi cum nu ar mai avea putere, dispoziţie, dorinţă de viaţă, curaj să mai trăiască. Până într-atât este dominat de lipsă de viaţă, de această stare întreg duhul lor. Nu mai au nici un fel de interes. Socotesc că dintre stările psiho-patologice aceasta este, poate, mai rea decât toate. Celelalte simptome, mai mult sau mai puţin, pot fi înfruntate de om, dar aceasta de aici - pe care o are adânc înlăuntrul lui, lipsit de simţământul realităţii, fără nici un interes, fără pic de curaj, fără dorinţa de a trăi măcar un minut, să poarte acesta povară, măcar câteva clipe - este cea mai rea. Aşadar, pe ea o găsim în stările psiho-patologice, dar se pare că mai mult sau mai puţin şi alte suflete sunt stăpânite de ceva asemănător, de vreme ce o spune aici şi David: „Mâhnit este duhul în mine. Şi inima mea încremenită înăuntrul meu". Adică o stare o aduce pe cealaltă. Nu este de ajuns că vine această mortificare care nu este uşoară, pentru că una este atunci când cineva este obosit şi nu are curajul să mai lucreze, ci deja se bucură, pentru că este îndreptăţit să se retragă, să se odihnească, şi alta este acea lipsă de viaţă a duhului, a sufletului întreg. Dar la aceasta se adaugă şi tulburarea inimii, amândouă merg împreună. Adică rar găseşti să aibă cineva doar o mâhnire, o lipsă de poftă de viaţă, ci în cele mai multe cazuri are şi inima împietrită. Astăzi o numim angoasă. Dar chiar şi normal fiind, omul fiziologic, care nu are stări psiho-patologice şi acesta poate să fie stăpânit, pe lângă duhul accediei şi de împietrirea inimii, în vremea noastră nu sunt puţini cei care au tulburări psihopatologice şi aceştia toţi sunt stăpâniţi pentru mult timp de duhul abuliei, al tristeţii, până într-atât încât cedează cu desăvârşire, nu mai au nici o dispoziţie pentru nimic. Undeva acolo, însă, este prezentă şi această agonie, angoasă, împietrire, cum i-am spus mai sus.
De ce să n-o luăm astfel?
Am spus-o şi o repet acum, când o înţeleg mai bine, o îndreptăţesc înlăuntrul meu şi mă conving că aşa este, anume că este un martiriu insuportabil starea aceasta pe care o trăiesc anumiţi oameni chinuiţi de duhul tristeţii şi de împietrirea pe care le-o provoacă, dar socotesc că îi aşteaptă o mare plată de la Dumnezeu, îi aşteaptă cununa cerească.
Cred că am mai spus şi altă dată şi vă rog să binevoiţi să luaţi aminte. Când plecăm de la faptul că Dumnezeu este bun, este oare cu putinţă să gândim că vrea să-l chinuie pe om şi să-l asuprească? Să nu fie aşa! Dar dacă Dumnezeu îngăduie să existe aceste stări în sufletele unor oameni, aceasta înseamnă că ele fac parte din iconomia Lui, din pronia Lui, aşa cum a îngăduit ca martiri să sufere după voia călăilor. De altfel, însuşi Domnul S-a lăsat în voia oamenilor vrăjmaşi. Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu martirii, pe unul l-a lăsat să sufere aici, pe celălalt l-a lăsat să mărturisească în altă parte şi prin ce n-au trecut! Chinurile acestea, însă, au însemnat dovada care le-a asigurat cununa cerească a împărăţiei lui Dumnezeu, cununa mântuirii.
Dumnezeu a îngăduit, El a lăsat să se întâmple martiriul tău şi aşteaptă să ai răbdare, să rezişti şi, pe cât poţi, să-I fii recunoscător. Dintr-un anumit punct de vedere martiriul acesta este mai înfricoşător, pentru că în cazul martiriului sângelui, cineva este chinuit trupeşte, simte durerea, dar nu este stăpânit în totalitate de împietrire, nu are asemenea stări, ajungând pe punctul să moară duhul înlăuntrul lui, întreg sufletul şi el să nu mai dorească nimic. Uneori este mai greu acest martiriu, oricât ar părea de paradoxal. Aşadar, de ce nu priveşti lucrurile astfel, de la tine Dumnezeu nu vrea altceva decât să ai răbdare?
In multe situaţii în care cineva m-a întrebat: „Ce să fac Părinte, ce vrea Dumnezeu de la mine?", s-a întâmplat să spun, adică am socotit că aceasta trebuia să răspund: „Nimic, vrea doar răbdare! Doreşte să suporţi situaţia ta fără să te jeluieşti, fără să-ţi plângi de milă în starea în care te afli! Arată răbdare până când Dumnezeu va ridica de la tine ceea ce ai!"
Şi cred că acesta este cel mai bun lucru, cel mai valoros pe care poate să-l facă cineva, anume să sufere, să îndure, să rabde tot acest martiriu. Multe vor avea de primit aceste suflete!
Să ne amintim încă o dată o imagine caracteristică din Apocalipsă. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan vede sute de mii de purtători de veşminte albe stând înaintea tronului Lui Dumnezeu. Şi-l întreabă unul dintre bătrâni: „Cine sunt aceştia"? „De unde să ştiu, răspunde Apostolul, dacă nu-mi vei spune tu"? „Aceştia sunt cei care vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului".
Socotesc că nu este lăsată la o parte nici un fel de strâmtorare şi cu cât este mai mare cu atât este pusă la socoteală, avută în vedere, cu atât mai mult cineva o ia în consideraţie. Aşadar, viaţa pe care o ducem în lume are bucuriile, dar şi strâmtorările şi greutăţile ei. Şi aş zice că fericit este cel care nu se va sminti de ceea ce îngăduie Dumnezeu, ci va răbda. Doar să-şi găsească un om potrivit un îndrumător spiritual care să-l înveţe să păşească în siguranţă. Desigur, Dumnezeu este Cel care ne conduce, ne ocroteşte, ne primeşte, însă ca oameni avem îndatorirea să lucrăm în aşa fel încât să ne aflăm pe calea cea sigură, nu doar să răbdăm, să ne chinuim, să mergem, ci să fim şi siguri că urmăm învăţătura, ascultarea, calea cea neînşelătoare.
Deci, pe această cale, pe acest drum lipsit de înşelăciune pe care ne aflăm, înlăuntrul duhului ascultării şi al învăţării, să ne deprindem pe cât putem, să ne sprijinim încât să împlinim canonul nostru, până când va veni ceasul mântuirii.
Arhim. Simeon Kraiopoulos
(27.06.1998)
Nu să răbdăm în mod simplu,
ci să ne canonisim
şi să avem certitudinea că ne găsim în ascultare, în învăţare, pe drumul fără înşelăciune.
Articol preluat din cartea „Taina suferintei”, Editura Bizantina
Cumpara cartea "Taina suferintei" .jpg)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius