Tudor Ţopa, scriitor şi personaj

[altmariusliterar]

de Barbu Cioculescu

http://www.romlit.ro/tudor_opa_scriitor_i_personaj In ziua de 10 august 2008 s-a stins din viaţă la Bucureşti scriitorul Tudor Ţopa, prozator, eseist şi traducător. Născut la 27 mai 1928 la Cernăuţi, în Bucovina, a aparţinut unei cunoscute familii de intelectuali, cu obârşia cunoscută încă de pe la începuturile secolului al XVII-lea. Bunicul său, Dumitru Ţopa, preot stavrofor a fost profesor de teologie la Facultatea din Cernăuţi, tatăl, Ovid Ţopa, a ocupat catedra de istorie la şcoala normală de băieţi din Cernăuţi, mama, Angela a fost profesoară de pedagogie şi filosofie, funcţionând ca directoare a Şcolii normale de fete din capitala Bucovinei. Autori de cărţi, de studii, bunicul, tatăl au luptat pentru cultura românească, tatăl lăsând şi deosebit de interesante amintiri din perioada marei uniri.  Tudor Ţopa şi-a început studiile liceale la Cernăuţi, iar apoi, ca refugiat, la liceele Sfântul Sava şi Dimitrie Cantemir, din Bucureşti. A urmat studiile universitare în Capitală, la Facultatea de pedagogie şi psihologie, luându-şi diploma de licenţă în anul 1957 şi ocupând, o vreme, catedre în învăţământul secundar, apoi, cercetător la Institutul de Pedagogie, de unde s-a şi pensionat puţin înainte de desfiinţarea Institutului. A devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România în anul 1977. Autor de sertar, multă vreme s-a făcut cunoscut doar ca traducător. A tălmăcit: Fetele, roman de Boris Dednâi - în colaborare cu A. Alterescu, Editura pentru literatură universală, Buc., 1963; Amintiri din Lipiaghi, de Serghei Krutilin, în colaborare cu M. Roth, Editura pentru literatură universală, Buc., 1964; Logodnica, roman, de Aleksandr Ceakovski, în colaborare cu R. Vasilescu-Albu, Editura pentru literatură universală, Buc., 1969; Hyppolite Taine, Pictura Renaşterii în Italia şi alte scrieri despre artă, editura Meridiane, Bucureşti, 1968; Stendhal, Roma, Neapole, Florenţa, cu prefaţă, editura Univers, 1970; Henri Faucillon, Anul o mie, editura Meridiane, Buc., 1971; Hypollite Taine, Fiolosofia artei, cu postfaţă, Editura enciclopedică română, Buc., 1973. în anul 1975 îi apare încercarea scriitorului, editura Cartea Românească, Buc., cu o a doua ediţie la editura Paralela 45, Piteşti, iar în anul 1985, romanul Punte, reeditat în anul 2002. Critica literară a preţuit aceste două romane pentru originalitatea lor, virtuţile stilistice, remarcabilele calităţi inovatoare, pe linia integrării în sfera romanescului a unor jurnale din realitate, mixtate cu altele, de funcţiune memorialistică, într-un schimb de poziţii de superioară artă. Pentru debutul său târziu şi faţă de prietenia cu grupul de la Târgovişte şi mai cu seamă cu Radu Petrescu, Tudor Ţopa a fost asimilat şcolii târgoviştene, clasificare căreia îi găsea neajunsuri.  Meloman, cercetat de tinerii prozatori ai mai multor decenii dar personal situat în afara vreunei generaţii şi trăind în nostalgia ţinutului natal părăsit, obosit de turmentele societăţii româneşti postcomuniste, Tudor Ţopa a dus o viaţă retrasă, între prieteni fideli, dar şi suferind de singurătate, în ultimii ani ai vieţii, luminaţi de o călătorie în Franţa, în anul 2006, la fiica sa Alexandra, de o alta la Salzburg, de sărbătorirea, între prieteni şi admiratori, la împlinirea vârstei de optzeci de ani, prilej şi al apariţiei unui volum de dialoguri, întocmit de d-na Iolanda Malamen. între adolescentul genuin ce-şi nota gândurile şi faptele zilei într-un Jurnal din care citea pasaje lui Mircea Horia Simionescu, lui Vasile Drăguţ şi unui mic cerc goliardic - şi bătrânul venerabil suferind de fotofobie şi ursuzlâc trecuse o epocă.  *  A fost o cunoştinţă târzie, dar nu mai devreme de jumătatea secolului trecut - poate un an-doi înainte. Nu-i întâlnisem în cercul său din studenţie, pe Dumitru Peristeri, pe Matei Călinescu, Puiu Horga, Radu Petrescu. De aceea nu recunosc decât o mică parte eroii din cele două romane ale sale, încercarea scriitorului şi Punte. Dar mai pe urmă, pe el l-am cunoscut foarte bine - îndeaproape, cum banal se spune. Ne-am cunoscut la maturitate, a avut loc un impact, presupun că dintr-un decisiv motiv, acela că, din majore puncte de vedere, rămăsesem, ambii, la vârsta de şaptesprezece ani, după ce, tot astfel, ne bucurasem de o precoce maturitate, în copilărie.  Este oarecum lipsit de bun simţ să vorbeşti despre tine când eşti aşteptat cu o evocare. Sunt, însă, cazuri când altfel nu se poate. Tudor se dăruia repede, cui ştia să asculte, închis ermetic plebei. Aveam, prin exerciţiu, calitatea de a asculta, de care profitam cu ceva şiretenie - ca să pot tăcea eu. Era, de altminteri, dificil, riscant să paradezi filosofic faţă cu el, te putea străfulgera şi ghiceai spontan energia cu care te-ar putea trimite în neant. Era de ajuns să-i priveşti fruntea înaltă, eminesciană, părul vâlvoi, rotitorii ochi ai celui ce fără pace gândeşte, ţinuta mişcătoare. Avea toate atu-urile unui retor stăpân pe vocea moldoveanului din nord, dură şi foarte clară, pe o inconfundabilă lungime proprie de undă.  Avea în tolbă - şi mai cu seama - o neaşteptat de vastă şi de mistuită cultură, pe care nu se sfia să o exhibe, odată ce o făcea nu demonstrativ, ci normativ, desfăşurând teoreme, în genul profesorului G. Călinescu, fie şi pe cele mai multe teme. Acestora le afla conexiuni, un trecut în scrierile clasicilor latini, ale clasicilor, de la Kant la Bertrand Russel. îţi ţinea, cu graţie şi colegialitate, o lecţie şi te contamina, prin voluptate. Nu se întâmplă să conversezi despre vreme şi să ajungi la teoriile în materiile de optică ale lui Goethe, iar admirând faţada unei case să afli în ce măsură detesta Tudor, Nouvoeau Styl-ul. Şi să iei cunoştinţă de starea intelectuală a lui, în legătură cu Lessing. Sau cu Hasdeu, cel din ediţia lui Mircea Eliade. Emise cu uscăciune doctoral, manifest, asemenea aserţiuni macină timpul, devastează spaţiul: născute din graţie şi candoare, în norocul jocului de idei, te aspiră din cotidian.  Or, cum spuneam, îndeaproape ne-am cunoscut în anii ticăloşi ai comunismului aşa de priceput în a secera şi îngenunchia. Cu o precizare: nu şi pe dânsul. Tudor Ţopa a fost, asemenea lui Ferrante Pala, un om liber. în preajma lui, a tânărului care-şi pierduse patria, Arboroasa - casa, rosturile, până la un pas de a fi expatriat, cu familia, în Uniunea Sovietică - simţeai trombele de aer proaspăt ale libertăţii. O mare doză de gratiutate l-a salvat, într-o urbe bucureşteană care, în fond, nu-i era pe plac. O firească detaşare de materialitate i-a uşurat tinereţile şi i-a îngreunat, până la suferinţă, bătrâneţea. Vedea prin ochiul artei şi trăia din fluidele acesteia, moneda lui de schimb fiind cartea, traiul goliardic o obişnuinţă de netrecut.  în una din primele noastre întâlniri, pe o stradelă cu o bisericuţă sacrificată prin ridicarea unei uriaşe săli de spectacole în spatele palatului regal, i-am mărturisit că sunt îndrăgostit şi mi-a răspuns că şi el. L-am întrebat atunci cum e fata pe care o iubeşte şi mi-a descris-o imediat: un amestec de Bach cu Mozart! Un ceas mai târziu, tot pe acele locuri, i-am cerut părerea despre diavol - mi-a răspuns că nu-i dă importanţă fiindcă îl consideră vulgar şi bufon. Pe diavol l-am găsit pomenit în câteva rânduri în romanele sale - în aceeaşi postură. Nu-mi dau seama dacă nu l-a subestimat puţin. Thomas Mann a fost mai precaut, în Faust-ul său.  Adolescent, Tudor ţinea un Jurnal în care-şi nota gândurile şi faptele zilei, lecturi, concerte, plimbări cu prietenii, prietenele. Jurnal au scris, în studenţie, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, cu timpurie mâncărime a scrisului. Din aceste caiete, Tudor a extras schema încercării scriitorului şi a Punţii, cărora ar fi trebuit să le succeadă o încheiere. Dezmembrarea vechilor Jurnale n-a fost pe placul celor ce le populaseră, în cunoştinţă de cauză. S-au văzut marginalizaţi, ciupiţi, din loc în loc. Vasile Drăguţ, pomenit dimpreună cu ceilalţi actanţi cu nume schimbat - o fatalitate, cerută de gen -, îmi spunea cu ciudă: "Tudor a furat Jurnalul unui adolescent căruia i-a schimbat ţelurile."  Este un fapt că personajele, aceleaşi în ambele volume, rotesc în jurul autorului, trec în fundal, pe măsură ce autoportretul se configurează, în succesive straturi de lac. Trecute în ficţiune, ele stau în obedienţa dirijorului, chiar când au lungi părţi solistice. Romanul, însă, câştigă compoziţional. Fatal, din partea celui ce nota: "Ieri, pe stradă, visam o mică formaţie; coarde, un fagot şi un clarinet. Ceva în ritm încet, bine imprimat, clar. Din loc în loc, revenirea sunetului celui mai de sus al viloncelului, foarte încet, nevibrat. "Iar din textul primordial, în sala de concerte: "Bach, Schumann (prima simfonie - febrilitate), Silvestri genial Ťca de obiceiť orchestra, în mare parte bună, suflătorii buni de aruncat la gunoi. Bach m-a mulţumit cel mai mult (al şaselea - brandemburgic - numai coarde), cât despre Schumann, acum vreau a doua. "Climatul autenticului Jurnal este singurătatea. învinuit, într-un loc de furt, eroul notează: "eu nu pot să fur, pentru că nu am vecini."  Notaţia patriotică este evitată, totuşi străpunge: "Cum am sărutat pământul aveam 14 ani (între cele două refugii), iarna, singur, cu paltonul descheiat dând să se rupă de mine şi plutind peste crivăţ". Buletin al zbaterilor sufleteşti şi tentativă de conservare a timpului, de către cel ce întârzia să-l citească pe Proust, într-o temerară escaladă proprie, opera literară a lui Tudor Ţopa preceda postmodernismul, pe solide schele clasice. Principalul ei secret este cuvântul. Semănat în cuvinte. Cele pe care le rosteam, în şuierul vântului, pe ţărmul mării, împerechiat pierzându-le, rămân în vălmăşagul valurilor. Vocea lui Tudor, rostindu-şi cu forţă ultima literă a numelui s-a întors în circuitul cosmic.