Biografia zilei: Petre Strihan

[altmariusliterar]

 http://www.crispedia.ro/Petre_Strihan

Petre Strihan (pseudonim al lui Petre Constantinescu; 27 mai 1899, Mizil, judeţul Prahova - 25 iulie 1990, Bucureşti) este un poet. Este fiul Stelianei (născută Atanasiu) şi al lui Ioan Constantinescu, avocat. Urmează şcoala primară în oraşul natal, cursul secundar la Ploieşti şi Buzău, iar studiile universitare la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, unde în 1921 îşi susţine licenţa, iar în 1927 doctoratul în drept.

 

A profesat avocatura şi a fost, concomitent, asistent (1928-1938), conferenţiar (1938-1942), profesor (1942-1947) la Catedra de drept constituţional şi administrativ de la Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale. Înalt demnitar sub guvernarea antonesciană, e suspendat din barou în 1945. După 1948 va fi contabil la Şantierul TCH - Titu, profesor la Cooperativa „Prestarea", controlor de bilete la Grădina Zoologică, muncitor necalificat la Uzinele Chimice Române, arhivar şi manipulant la Cooperativa „Soarele", iar din 1964 documentarist, apoi, din 1968 până în 1970, cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga".

 

A debutat în 1921 la „Viaţa stu­denţească", iar din 1922 semnează versuri în „Flacăra", „Adevărul literar şi artistic" (aici şi cu traduceri din Heine), „Universul literar", „Convorbiri literare", „Viaţa literară", „Slove", „Clipa", „Radical", „Ţara de Jos", „unu" etc., după al doilea război mondial fiind prezent în „Tânărul scriitor" (unde foloseşte şi pseudonimul Radu Condrea), „Luceafărul", „Gazeta literară", „România literară", „Viaţa românească" şi între 1973 şi 1979 la „Almanahul literar" al Uniunii Scriitorilor.

 

Primul volum de versuri, Penumbre, îi apare în 1929. Începând din toamna anului 1922 a frecventat, vreme de 7 ani, cenaclul Sburătorul, condus de E. Lovinescu. După 1950 face parte din cenaclurile „G. Călinescu", pe care îl şi conduce, şi „Titu Maiorescu". Este autorul unor studii de istorie a dreptului, câteva incluse în volume colective (Istoria dreptului românesc, 1980, etc.), altele fiind elaborate împreună cu Valentin Al. Georgescu (Judecata domnească, 1979, etc.).

 

Dacă Zoe Dumitrescu-Buşulenga vede în Strihan o reîntrupare, în timpul nostru, a poetului medieval, a trubadurului, din perspectiva istoriei lirismului autohton, poezia lui apare ca prelungire, în expresie modernizată, a „micului romantism" de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Prozodic, şi în tot stilul exterior, versurile sunt de factură clasică, însă temperatura lor, pulsaţia interioară aparţin sensibilităţii romantice. Delicate, limpezi, tăiate elegant, concentrate, adesea până la cristal, ele comunică duioşii, nostalgii, reverii, privelişti transfigurate de contemplaţie. Nu lipsesc formulările sentenţioase.

 

Aparent, poetul cântă lucruri obiş­nuite, obiecte şi vietăţi: oglinda, covorul, vioara, scrânciobul, fluturele, licuriciul, calendarul, însă acestea sunt doar pretexte, prilejuri de confesiune sau reflecţie, uneori termeni de comparaţie sau material alegoric. La modul minor, în versuri vibrează simţăminte eterne, tristeţi autumnale, doruri de ducă, nehotărâri, emoţii în doi, nu totdeauna de o foarte personală expresie, ba uneori de o netezime, de o lipsă de accent dezamăgitoare, alteori însă de o prospeţime şi o candoare cât se poate de autentice. Oglinda e o „apă fără milă, apă fără fund, / turburai mă mustră, zâmbetul mă cheamă; / apă care sapi infinit rotund / şi de mine însumi faci să-mi fie teamă", toamna „lumini târzii se zdrenţuie pe crânguri; / cresc adieri din lanuri cu tăciune, / şi frunze slabe degetele strâng, / să închircească-n scrum o rugăciune".

 

Reflexiv elegiac în Penumbre, poetul se abandonează contemplaţiei, fără a-şi reprima predispoziţia meditativă, în Culori de apă, ciclu din volumul Poezie (1968), ce însumează graţioase stampe şi inscripţii marine. În câte două strofe sau în una singură, foarte sigur articulate, sunt prinse frânturi de peisaj sau încrustate gânduri prin care trece o simţire vibratilă: „O linie albastră, o suprafaţă verde / şi-o gamă măiestrită în jocuri de penel; / un pescăruş apare, un avion se pierde / şi sufletul îţi zboară în larguri după el" (Grup). O izbutită meditaţie asupra mării şi asupra iubirii e Paradox: „Iubito, vezi tu marea? Iubirea-i mai adâncă. / E aspră, dar te razimi pe dânsa ca pe stâncă. / O port pe pretutindeni, o simt întotdeauna / şi mă închin minunii ce face din doi una".

 

Impresionează, prin nobleţea simţirii, Post mortem, pioasă evocare a lui N. Iorga: „Pe hrisoave, odoare, surete, pisanii, / pretutindeni, pecetea fierbintei strădanii. // Câte vieţi ai trăit, mii de tomuri să scrii, // câte nopţi înălbite şi câte sihăstrii?". Clasicizant în permanenţă, micul romantism al lui Strihan cedează, în cele din urmă, integral locul clasicismului. Un ciclu din Lumini târzii (1984) reuneşte peste douăzeci de „poeme aforistice", între care Legea fierului („Şi fierului, de-i dai numai bătaie, / mânie-ţi dă, surzenie şi ură. / De vrei pe plac să ţi se încovoaie, / dă-i, înainte de orice, căldură"), şi e urmat de aforisme propriu-zise.

 

Opera

 

• Penumbre, Bucureşti, 1929;

• Poezie, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1968;

• Moara albastră, Bucureşti, 1978;

• Lumini târzii, Bucureşti, 1984.