Dacă Nietzsche, în Amurgul idolilor, declara război zeilor din toate timpurile, filozofând, cum singur mărturisește, „cu ciocanul”, doi scriitori italieni insulari, un sicilian, Giuseppe Tomasi di Lampedusa, și un sard, Salvatore Satta, în fascinantele lor romane, coboară pe pământ un alt fel de amurg, povestind omenescul crepuscul al unor familii nobiliare. Mai mult, în timp ce Nietzsche vrea să se despartă de vechii zei falși ai ideilor filozofice și religioase, cei doi autori, prin personajele create, nu părăsesc nicio clipă această lume tot mai suspendată în timp și în istorie, scufundându-se și ei împreună cu ea.
Despre Ghepardul, romanul lui Lampedusa, având în centru figura nobilului Don Fabrizio de Salina, ca și despre Ziua de pe urmă, romanul lui Satta, cu eroul său, nu mai puțin interesant, Don Sebastiano Sanna, s-au scris biblioteci întregi. De aceea, nu este în intenția mea, în această însemnare, să fac un rezumat, în fond inutil, al receptării celor două romane cu subiecte și destine asemănătoare, cu atât mai puțin o interpretare critică, ci de a găsi câteva puncte de convergență, dar și deosebiri cu un roman, de această dată românesc, în aceeași măsură elogiat de-a lungul timpului. Este, desigur, vorba despre Craii de Curtea-Veche, narațiunea lui Mateiu Caragiale, „în care se împerechează țigănia, lenea sufletească și ascuțimea inteligenței”, cum atât de plastic spune Călinescu, într-o destrămare de vieți secătuite, de crai bântuind prin „Bucureștii semibalcanici”.
Avem în cele trei romane, evident, în proporții diferite și la altă scară, ceva din amurgul Imperiului Habsburgic, ilustrat magistral sub fenomenul „Kakania” în proza austriacă modernă. Aceeași viziune din defunctul „imperiu de centru”, amăgit de prăfuitul său „nimb de eternitate”, aici însă, în romanele amintite, la nivel de individ, în care omul apare în postura de simplă viețuitoare copleșită de destin ; aceeași tehnică de a „converti în valori literare starea de inactivitate și de resemnare”, cu „personaje baroce, care par reflectate prin sisteme de oglinzi, niște fantome viețuind în timpuri exotice, în atmosferă de o mie și una de nopți, în care afectele și formele de viață devin jocuri estetice”, cum rezumă Dieter Schlesak, prefațatorul antologiei Amurgul imperiului, mitul cezaro-crăiesc, cu personajele sale „rămase în urma vieții”.
Ca și în „legendara Kakania”, și în cele trei romane se trăiește doar în spațiu, curgerea timpului fiind ignorată pentru iluzia unei magice veșnicii, iar realitatea își află punctul de sprijin în proiecțiile imaginare.
S-a spus despre Ghepardul că este un roman al resemnării, că prințul Salina viețuiește înconjurat de „reperele morții”, că el însuși așteaptă moartea pentru că „Sicilia vrea să doarmă”. Don Fabrizio de Salina este un ghepard învins, care acceptă pasiv „ruina propriei sale case”, propriei sale lumi aristocratice. Ce-i mai poate spune viața pe care el o privește „cufundat într-o seninătate sătulă, mânjită de scârbă”, în care adierile de vitalitate lasă loc prăbușirilor, în care totul este sortit să sfârșească într-o „pulbere lividă”, precum câinele Benedico, împăiatul ? Cine mai poate opri stingerea „pieritoarei dovezi a propriei puteri asupra ființelor și lucrurilor” ? Acest veritabil pater familias, ultimul Salina, ajuns la senectute un „uriaș jegărit”, care a trecut prin viață mândru și care își „făurise pentru sine acea fărâmă de moarte pe care o poți agonisi, continuând să trăiești”, își face bilanțul, „alegând din imensul morman de cenușă al indiferenței firele de aur ale clipelor fericite”, oprindu-se, printre altele, la „cercetarea tainicului nepătruns”, care este viața.
Sfârșitul romanului nu lasă nicio urmă de speranță: cele trei fiice ale Prințului, domnișoare bătrâne acum, rămân să desăvârșească destrămarea familiei Salina într-un „imperiu de amintiri mumificate”, într-un „deșert, care nu era locuit nici de iubire, stinsă acum, nici de ură, demult risipită”.
Spre deosebire de romanul personajului din Donnafugata, localitatea siciliană în care totul pare încremenit sau încearcă să se miște în jurul Prințului, în Ziua de pe urmă, de fapt o zi a judecății ( Il giorno del giudizio, titlul original), avem, ca nucleu definitoriu, istoria orășelului Nuoro, emblematic pentru o Sardinie ce pendulează între fantastic și real. Nu întâmplător, toate personajele micuței localități, având în centrul narativ familia notarului Sebastiano Sanna Carboni, sunt biete „insule umane”, izolate în propriile destine, de fapt, într-o istorie sardă, în care „fiecare nuorez era obișnuit cu ura și cu moartea”. Se comunică greu în această lume, destinele se scurg implacabil, singure și triste spre „ziua judecății”, spre o posibilă mântuire. Spune autorul: „Puteai găsi în el de toate, preoți, avocați, medici, meseriași, negustori, salahori prăpădiți, cizmari și zidari, adică meșteri de ghete și meșteri de ziduri, puteai găsi leneși, puteai găsi săraci și bogați, înțelepți și nebuni, oameni care simțeau că viața are îndatoririle ei și oameni care simțeau dimpotrivă, dar problema tuturor era aceea de a trăi, de a alcătui cu propria lor ființă extraordinara și lugubra frescă a unei așezări care n-are nici un motiv să existe. A unei așezări sau poate a unei lumi întregi. De aceea nu exista nici ură, nici iubire : exista numai contestarea fiecăruia de către celălalt care sfârșea prin a fi o contestare de sine. Ura și iubirea se compensau și se contopeau în nevoia de a cruța viața celorlalți pentru a rămâne tu însuți în viață”.
Nu există scăpare din Nuoro pentru că nu există viață adevărată și comunicare, ci doar o împletire între a fi și a nu fi, în care mântuirea e un țărm pierdut în ceață: „Mă întreb unde o fi speranța de mântuire mai mare, în cavourile noi, unde morții stau fiecare separat, sau în pământul acesta în care oasele atâtor generații s-au adunat, s-au confundat, au devenit ele însele pământ”.
Așa cum s-a remarcat, avem, în acest roman, mai multe planuri narative, cu personaje distincte și istorii proprii, dar aflate, toate, sub „cupola” unui teritoriu anesteziat de timp, incapabil de reacție, inert, pe care nici un eveniment nu-l mai mișcă.
Asemenea celor două personaje nobiliare de mai sus, aflate într-un evident declin, și craii lui Mateiu Caragiale, tot cu o structură aristocratică, cu excepția lui Pirgu, „obscur bucureștean”, își trăiesc apusul, dar din cu totul alte motive. Ei „sunt niște stricați subțiri, amestec de murdărie și sublim”, cum spune Călinescu, împotmoliți într-o lume căzută, vecină cu mahalaua, pe care o frecventează cu „pohtă grosolană” și o părăsesc, din când în când, cu o scârbă leneșă.
„Asfințitul crailor”este acompaniat de evocări și personaje din două lumi diferite, spre deosebire de istoriile nobililor italieni, prizonieri ai unei singure melancolii prăfuite; o lume plină de evocări peste care cade o cortină de catifea obosită, a lui Pașadia și Pantazi, și o alta care se ridică, se scutură de orice amăgire și cheamă imperativ la viață, a lui Pirgu. E lumea nouă, cu alte repere, în care cititul „îți face capul ciulama”, îți adoarme elanul cu reverii și povești, „ciubuce” de care Pirgu râde. Zeflemeaua lui, bine țintită, îi consolidează piedestalul de la înălțimea căruia spurcă cu folos. Nimic nu-i la voia întâmplării, „vorbirea lui e subordonată acțiunii”, cum remarcă Nicolae Manolescu în excelentul comentariu din Istoria critică. Lumea poveștilor, plăcerea estetică a relatării, poezia și farmecul taifasului, în care, adesea, evadează craii, sunt retezate scurt de cel pentru care „adevărata știință este alta: știința vieții (…) care nu se învață din cărți”. Vigoarea lui Pirgu spulberă moliciunea amintirilor frumoase, a timpurilor trecute, veștejește coroana vorbelor meșteșugite. „Povestindu-se, toți craii se inventează”, remarcă Nicolae Manolescu. Singurul care nu povestește este Pirgu, pentru că el este real, de azi și, mai ales, de mâine.Trăind cu proiecție în viitor, spre deosebire de personajele celor trei romane, evocate mai sus, care pier aproape ritualic, el râde de „himerele trecutului”. Lumea veche e înghițită, nemestecat, de cea nouă în care oportunistul Pirgu se avântă spre o carieră înfloritoare, cu tot putregaiul lui moral, cu tot „șoriciul gros”, porcesc, care-i căptușește inteligența rece, speculativă, unsă cu miere sau cu venin, după caz.
Scrise în mai multe registre, cu o limbă compozită, barocă, rafinată, plină de poezie, cele trei romane, dincolo de deosebirile ce le individualizează, ne înfățișează o lume în felii de viață ce se descompun, se destramă, se pierd ca o pulbere peste ape, într-un amurg ce „sângerează potolit”. O lume în care, cum o vede Mario Pomilio, „adevăratul protagonist este timpul : anume, însă, timpul scriitorilor homerizi, care nu are cronologie”.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius