N-ar fi exclus ca Petru Dumitriu, scriind Cronică de familie, 1957, să se fi aflat într-o relație de emulație cu Ion Marin Sadoveanu, autorul romanului Sfârșit de veac în București, 1944. Romanul lui Ion Marin Sadoveanu, primul dintr-o proiectată trilogie, Lumea (din care până la urmă a mai apărut doar al doilea, Ion Sântu, 1957) acoperă o întreagă epocă istorică și aduce succesiv în prim-plan numeroase personaje pentru memorarea cărora cititorul ar avea nevoie de o catagrafie și de un arbore genealogic. Petru Dumitriu a extins mult epoca și a mărit exorbitant numărul de personaje, dar, în principiu, a practicat același gen de construcție epică. Apoi, amândouă romanele sunt balzaciene, cu mențiunea că Petru Dumitriu practică un balzacianism fluent, cu un talent literar generos și cu o înclinație spre caricatură, în timp ce la Ion Marin Sadoveanu se simte efortul de a alcătui frazele, dintr-o inoportună dorință de perfecțiune stilistică, și lipsește sarcasmul.
În Istoria critică a literaturii române, făcând, în stilul său caracteristic, o sinteză rapidă, Nicolae Manolescu oferă toate coordonatele pentru situarea exactă a romanului în istoria literaturii noastre: „Sfârșit de veac este unul din cele mai solide romane românești, socotit balzacian sau flaubertian de către critică, la apariție ori la reeditările de după Al Doilea Război Mondial, de la Ș. Cioculescu la E. Simion, combinație de Ghica și de Kunstprosa, în opinia lui Paul Georgescu, thomasmannian, în aceea a lui Ov. S. Crohmălniceanu (care nu uita că scriitorul tradusese Zauberberg), respins de puțini, ca Al. Piru («compoziție mai degrabă trudnică») sau I. Negoițescu (care-i găsea valoarea în tipicitatea temei, nu în arta romanului). Chiar și fără a conta vreodată ca roman de prim-plan, Sfârșit de veac a lăsat urme în Cronica de familie a lui Petru Dumitriu, în Princepele lui Eugen Barbu, în Scrinul negru al lui G. Călinescu (care n-a comentat niciodată cartea), îndeosebi în zugrăvirea amestecului de leneșă boierime cu blazon și de arendași cupizi care a făcut România modernă, dar și în insistența pe tradiții, locuri, arhitectură și urbanism în care au excelat romancierii ulteriori.“
Protagonistul romanului, Iancu Urmatecu, este, ca și Dinu Păturică din Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon sau Tănase Scatiu din Ciclul Comăneștenilor al lui Duiliu Zamfirescu, un arivist cinic și eficient, care se îmbogățește și își face loc în lumea bună prin ruinarea unor boieri de viță veche, devitalizați, incapabili să se apere. Mijloacele lui de acțiune sunt aceleași ca ale predecesorilor: manipularea, escrocheria sentimentală, trădarea, șantajul. Noutatea constă în faptul că personajul lui Ion Marin Sadoveanu are parte de o portretizare minuțios-obiectivă, lipsită de acea antipatie violentă care, la ceilalți prozatori, deformează liniile și transformă portretul în caricatură.
Ion Marin Sadoveanu își construiește romanul după un plan bine gândit, ca pe o clădire, și o face meticulos, așezând cu grijă cărămizile una peste alta și netezind atent tencuiala. (Se știe, de altfel, că a lucrat nouă ani la roman, inclusiv în timpul războiului.)
Iancu Urmatecu, originar dintr-o mahala a Bucureștiului, arhivar la tribunal, este un funcționar mărunt cu ambiții mari. (Genul acesta de personaj, șarjat și oarecum înfricoșător, va deveni peste ani specialitatea lui Nicolae Breban.) El administrează averea baronului Barbu (care și-a obținut rangul nobiliar în Austria și s-a întors definitiv în România), constând în moșii, clădiri, atelaje, bijuterii, conturi în bănci. „Administrează“ e un mod de a zice, pentru că în realitate fură din ea cât poate, prin toate mijloacele. Așa ajunge să dețină el însuși o avere considerabilă și să se ridice pe scara socială; demisionează din postul de arhivar, se intitulează avocat și devine președintele asociației funcționarilor publici. (Fostul administrator al proprietăților baronului, Ioachim Dorodan, îi cunoaște toate matrapazlâcurile și suferă în tăcere, bătrân și părăsit de toată lumea.)
Căsătorit cu Mița, fiica „lui conu’ Grigore“, Iancu Urmatecu are o fată, Amelica, ajunsă la vârsta măritișului. Profitând de prosperitatea lui materială dubioasă, dar reală și utilizabilă, el se răsfață cu toate plăcerile la îndemână, mâncare, băutură, femei, și se împăunează cu originea aristocratică a soției lui, trecând sub tăcere faptul că tatăl acesteia, nebun, este internat la Spitalul Mărcuța. Totodată o înșală pe „coana Mița“ la tot pasul, printre amante numărându-se și Jurubița, soția cumnatului său Tudorică, căpitan de pompieri. În treburile cancelariei lui personale, Iancu este ajutat de un alt cumnat, Lefterică, de 30 de ani, care nu reușise să-și facă singur vreun rost.
Fiul baronului, Barbu B. Barbu, răsfățat cu apelativul Bubi, se întoarce de la Viena, unde a trăit și a studiat mai mulți ani, dornic să se stabilească și el în țară. Iancu îl întâmpină la Giurgiu, trimis de bătrânul baron. Se duce acolo însoțit de Jurubița, pe care o prezintă ca pe o rudă.
Tânărul Bubi se îndrăgostește de ea și, după un timp, și-o face amantă. Ea rămâne văduvă, îl părăsește pe vechiul amant, arhivarul parvenit, și se mută în locuința lui Bubi.
Fiul baronului îl convinge pe tatăl său și pe amanta acestuia, Domnița Natalia, că ar fi rentabil să construiască și să exploateze o fabrică de oglinzi. În acest scop, pentru a obține suma de 400.000 de lei necesară investiției, sfătuit de Urmatecu, baronul ipotechează moșia Bălșoieni. Întrucât ulterior suma nu poate fi restituită, moșia este cumpărată de fostul arhivar, care vrea să o dea ca zestre, cu conac cu tot, fiicei lui.
Bubi, care o iubește cu înflăcărare pe Jurubița, fiind prima femeie din viața lui, petrece la nesfârșit cu ea și cu un prieten din copilărie, Gună Licureanu, tocând banii destinați construcției fabricii.
Baronul Barbu ajunge ministru al Justiției în guvernul conservator, dar se îmbolnăvește de cancer la stomac și, cu toate îngrijirile profesorului Florea Petre, asistat de tânărul medic Matei Sîntu, moare. În perioada în care îl vizitează pe baron la spital, Iancu Urmatecu se împrietenește cu doctorul Matei Sîntu, pe care, după moartea bolnavului, îl aduce acasă la el și îl determină să se logodească cu fiica lui. Situația lui materială rămâne stabilă. (Înainte de moartea baronului, Jurubița îl denunțase că a cumpărat moșia Bălșoieni în mod fraudulos, dar procurorul Alexandru Hangiu n-a putut să facă nimic, pentru că păgubitul însuși, în calitatea lui de ministru, a pus o rezoluție de încetare a urmăririi penale.)
După o ceartă cu Bubi, neimpresionată de generozitatea cu care acesta îi făcuse cadou moșiile Zidurile și Gliganul, Jurubița îl părăsește și pleacă împreună cu noul ei amant, Gună Licureanu, în străinătate. Barbu cel tânăr îi urmărește până la Predeal, în zadar, și se întoarce la București, dezamăgit, cu averea fărâmițată și împuținată.
La nunta Amelicăi – care se face cu mult fast, nași fiind Domnița Natalia și profesorul Florea Petre – participă o serie de notabilități, printre care și Bubi. Fiul baronului se înțelege cu Iancu Urmatecu ca acesta să-i administreze averea, așa cum o făcuse și pentru tatăl său. După terminarea petrecerii, onorabilul escroc, mulțumit de bunul mers al vieții lui, pleacă spre Herăstrău cu o trăsură împreună cu Tudora, o posibilă nouă amantă.
Ion Marin Sadoveanu se comportă mai curând ca un observator, decât ca un moralist. În esență, arta lui literară este analitic-descriptivă. Și oamenii, și locurile, indiferent dacă prezența lor este sau nu semnificativă în roman, se constituie harnic și conștiincios din cuvinte și li se dezvăluie progresiv cititorului, ca sub lumina unei lămpi care se mută pe măsură ce înaintează lucrarea. Nu există acel blitz care să unifice totul într-un moment de clarviziune, ca la marii scriitori.
Totuși nu se poate nega densitatea literară a fiecărei pagini. Iată ca exemplu portretul psihologic al lui Ioachim Dorodan, retras din activitate:
„Pe cheiul gârlei, deasupra unei fierării, locuia Ioachim Dorodan. Îl uitaseră acolo și oamenii, și vremurile. Numai neliniștita și neîncetata groază a lui Urmatecu, de omul acesta slab și blând, i-l aduceau aminte. Umflatu [porecla lui Ioachim Dorodan] trăia îngrijit de o nepoată, care descurca cum putea mica lor gospodărie din pensia pe care o primea unchiul său de la conu’ Barbu. Bătrânul Dorodan nu mai vrea să iasă din casă, el, care a alergat o viață întreagă cu brișca de la o moșie la alta a boierului, acum se mulțumea să stea ceasuri întregi și să privească peretele de deasupra divanului, unde ca o floare erau bătute în ținte fotografii vechi, făcute de baron. Multe erau iscălite. Toate purtau anul pe ele, cele ale lui Bubi mai ales, la toate vârstele, Dorodan le privea, fuma țigară după țigară și gândul, greoi, abia de i se muta de pe una pe cealaltă, ca o muscă leneșă de vară. În casă plutea întotdeauna un miros de cafea fiartă de curând, pentru că Umflatu era un mare cafegiu. Era singura lui patimă. Ea îl ținea treaz din picoteala ce-i venise, ca o boală, odată cu tristețea adusă de Urmatecu în viața lui.“
Sau iată cum i se înfățișează tânărului Barbu, abia întors din străinătate, peisajul balcanic oferit de București:
„De la el de acasă, din capătul de lângă apă al podului Mogoșoaiei, coti pe malurile Dâmboviței, unde căruțele venite de cu noapte în oraș poposiseră. Un fel de târg se înșirase în stradă printre paie risipite, aducând un miros de sat, în care coșuri cu ouă ușoare și limpezi, doniți cu bradul din care erau făcute încă ud și verde, scoarțe cu țesătura aspră și bătătoare la ochi se întindeau printre pașii călătorului, ca o piață ce nu încăpea în Piața Mare, înspre care Bubi se îndrepta acum. Pe dreapta și pe stânga erau numai mărfuri; din ele se umpleau cu vârf coșurile oltenilor, ce porneau apoi pe străzi, cu gura mare, plescăind de pietre tălpile goale. Erau acolo de toate. Maldăre de dovlecei cu floarea galbenă, fragedă și neruptă; morcovii lemnoși și cărămizii, cartofii cu miros de pământ; verze înfoiate, tighelite pe frunze cu picături de rouă; cireșe sticloase; crapi cu burțile pline de icre, cu aramă pe solzi și cercuri roșii împrejurul ochilor“.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius