Tema de dezbatere Altmarius: Ce e mai grav decât prăbusirea bursei?

[altmarius]

Ce e mai grav decât prăbusirea bursei?
 

 Autor: AUGUSTIN BUZURA

http://revistacultura.ro/nou/2011/08/ce-e-mai-grav-decat-prabusirea...

 

Cu mult timp în urma, pe când eram student, am facut numeroase cursuri de istorie. Pe vremea aia facultatile de filosofie se înrudisera prin toata tara cu cele de istorie, din motive legate de o posibila mutare a filosofilor în curtea lui Stefan Gheorghiu. Nu am idee de ce credeau profesorii de la Universitate ca în felul acesta nu mai exista pericolul unei deportari la academica politica a comunistilor. Oricum, nici nu conteaza. Colegii mei mai mari, prin anii ’70 când s-a întâmplat acest mariaj de convenienta au fost tare suparati, dar noi, aproape un deceniu mai târziu, am luat lucrurile ca atare si pot spune ca, cel putin cursurile de istorie universala, au fost printre cele mai iubite pentru generatia mea.
 Îmi aduc aminte ca multe dintre temele de istorie ma incitau teribil. Multe razboaie, revolutii, mari schimbari sociale, evolutii spectaculoase ale mentalitatilor, ale stilurilor de viata, ca si uriasele si revolutionarele schimbari de modele culturale treceau rapid prin fata ochilor mei si ma fascinau. Am avut parte, este adevarat, si de profesori exceptionali, care reuseau sa ne electrizeze si sa ne insufle o dragoste ciudata pentru o disciplina care nu era totusi a noastra. Profesorii mei de istorie, dupa un deceniu de la mariajul amintit, acumulasera multa experienta cu filosofii, adica cu noi cei mai visatori si fara prea mult exercitiu al memoriei.
 Deseori la cursurile de istorie ma întrebam cum anume au fost posibile în atâtea si atâtea rânduri, în atâtea si atâtea locuri, sa se produca schimbari spectaculoase ale lumii politice, culturale sau sociale fara ca acei contemporani sa sesizeze din timp turnura evenimentelor, care pentru mine, ca student, aveau cauze evidente si vizibile cu mult timp înainte. Eram fascinat de revolutii si de razboaie, de marile schimbari politice, dar niciodata nu întelegeam de ce contemporanii acelor momente nu fusesera în stare sa le înteleaga, dar mai ales sa le anticipeze. Cu siguranta ca vina era a  profesorilor mei, care ma ajutau sa vad cu ochii limpezi niste cauze clare, sa analizez si sa înteleg mecanisme complicate care, din cauza lor, îmi pareau atât de evidente.
 De ce mi-am adus aminte în aceste zile de astfel de lucruri? Pentru ca am senzatia aceea ciudata ca sunt la un curs de istorie, ca realitatea se cutremura în jurul meu si al nostru si cei mai multi dintre noi, cei care suntem actori pe aceasta mare scena în care se construieste istoria nu întelegem nimic din ceea ce se întâmpla.
 Ne uitam la televizor si vedem cum se prabusesc pietele, iar tot felul de analisti ne anunta ca vine a doua criza, în timp ce altii, cu simtul masurii, spun ca de fapt nu a ajuns la apogeu cea veche, vedem cum în Marea Britanie, în urma unui incident mai mult sau mai putin obisnuit, izbucneste, aparent din senin, o revolta de proportii, o revolta a unei populatii care a capatat cândva o furie endemica. Observam usor în fiecare zi cum pretutindeni în Europa se vorbeste despre criza si totodata despre limitari si anulari ale unor drepturi, economice si nu numai. Spania a primit spre exemplu acordul Europei mama sa restrictioneze piata pentru muncitorii din România, desi îmi aduc aminte ca erau cândva niste principii înalte europene legate de acest subiect. Ma gândesc la fel, cum cu ceva luni în urma revolutionara Franta a început sa deporteze tigani (sau romi, sau cum vrem sa le spunem, ca nu mai conteaza) si dupa un oarece mic taifun al îngrijorarilor civice, astazi, alungarea unor astfel de grupuri sau chiar a unor mici comunitati nu mai pare sa fie decât o stire care nu merita decât sa se plimbe câteva minute, ignorata, pe ecranul micilor noastre televizoare.

Este evident ca lumea se schimba. Se schimba dramatic sub ochii nostri si nu este vorba de o simpla criza economica. Inertia si lipsa de curaj ale politicienilor fac ca situatia aceasta sa ne fie prezentata de conducatorii nostri ca una a unor simple probleme economice, a unei recesiuni oarecare, a unor dezechilibre care pot fi usor îndreptate si astfel vom putea ajunge din nou la o lume frumoasa pe care o gândim nostalgic privind spre trecut.
 Din punctul meu de vedere, criza este doar un vârf al unui iceberg. Nici nu cred ca ea, în sine, este atât de importanta. Cred ca mai importante sunt cauzele, sau mecanismele care au condus la problemele noastre de astazi, ca si schimbarile profunde care s-au produs în ultimii o suta de ani.  Schimbari pe care ne-am încapatânat sau poate am fost obligati sa le vedem doar într-o lumina roz, a unui progres permanent si indubitabil. Aceste schimbari sunt însa unele profunde, iar institutiile noastre nu mai încap în hainele croite cu decenii în urma. Principiile glorioase pe care am construit o întreaga lume nu prea mai sunt utile în prezent, iar liderii nostri par tot mai departe de ceea ce se întâmpla în societatea reala si nu ma refer doar la iubitii nostri conducatori nationali.
 Lumea se schimba sub ochii nostri, dar mai grav este ca noi nu vrem sa credem ca s-a schimbat deja, ca s-a transformat dramatic si dincolo de ceea ce noi am sperat sau gândit. Suntem cumva ignoranti, sau doar nostalgicii care spera ca, undeva, cândva, timpul se va întoarce la anii frumosi ai tineretii. Anii aceia nu se vor mai întoarce însa. Mai mult, valorile si principiile pe care s-a construit  lumea în modernitate sunt în pericol, unul mult mai mare decât prabusirea unei burse.
 Istoria nu se opreste si nici nu este o excursie permanenta spre bunastare si progres. Lumea noastra nu urmeaza sa  se prabuseasca pentru ca este deja foarte aproape de pamânt. Ne ambitionam sa nu vedem acest lucru, sa nu ni-l recunoastem pentru ca ne place sa traim cu iluzia nostalgiei transformata în reverie colectiva. De la caderea comunismului în Europa drepturile si libertatile cetatenilor, oriunde în lumea libera au fost dramatic limitate de noi reguli ale luptei cu diversi inamici, de camere de supraveghere, de sistemul bancar sau cel economic, de un frumos labirint informatic. De ce? Pentru simplul motiv ca, prabusita lume comunista avea un rol pe care nici nu-l visam. Ea reprezenta unul din motivele esentiale pentru a promova cu energie un climat democratic occidental, care trebuia sa fie prin comparatie teribil de atractiv pentru sutele de milioane de oameni din Est.
 Acesta este un tip de schimbare care s-a produs deja. Democratia nu mai este steagul de lupta, emblema cu care Occidentul vrea sa iasa în fata, pentru ca nu mai are cui sa-I vânda povestea de aur. E trist, dar democratia învinge doar daca este utilizata ca o arma. Ni s-a sugerat însa ca era demult, în trecut, o arma utila, chiar exceptionala, atunci când eroul american lupta cu dusmanii lumii libere. Acum, ni se sugereaza ca democratia reprezinta mai degraba o vulnerabilitate pe care o avem în lupta cu teroristii. Democratia a pierdut teren de mult, pierde în fiecare zi, iar autoritatile din diverse locuri pun orice restrângere a unor libertati într-o ecuatie poleita în care ni se spune ca totul este spre binele nostru. De curând, am auzit ca în Irlanda se doreste impunerea unei legi care sa interzica pentru sofer si pasageri fumatul în propria masina. Multi sunt probabil convinsi deja ca acest tip de lege le este utila. Putini sesizeaza ca nu e la mijloc nicio lupta cu niciun flagel sau pericol medical, ori de alt fel, ci o simpla limitare a unor drepturi si a unor libertati. Eroul acela american care lupta pentru lumea libera acum treizeci de ani stiti ca fuma în timpul asta, chiar la el în birou, pe strada, în masina, chiar peste tot?
 Ati putea spune ca bagatelizez, dar aceste gesturi mici ne compun istoria. Sunt lucruri care se schimba zilnic, iar multe dintre ele ni se vând ca realizari, ca masuri necesare, chiar daca poate neplacute pentru unii. Din acest motiv, nici nu pot fi foarte suparat pe politicienii nostri. Au învatat repede. Tot ceea ce fac, fac pentru binele nostru. Ce daca nu ne place? De ce ar trebui sa ne placa?
 În lumea asta în picaj, multi, enorm de multi se comporta ca si cum nimic nu s-a întâmplat, nimic nu se poate întâmpla. Paroxismul unei dezvoltari fara repere, care ne caracterizeaza de cel putin un secol, a ajuns la culmi nebanuite. În plina criza, într-o lume în fierbere, am vazut astazi o stire care m-a convins ca cei mai multi nu au nicio idee despre ceea ce li se întâmpla. Americanii fac un film care costa un sfert de miliard de dolari, iar la filmari cineva a facut praf o camera de filmat care costa jumatate de milion de dolari. S-a întrebat oare cineva de ce vorbeam de arta în cinematografie pe vremea când filmele nu costau mai nimic comparativ  cu investitiile astronomice de astazi?
 Cel mai trist lucru nu cred ca este faptul ca se prabuseste o bursa sau se schimba cursul valutar, ori se închide o companie, ci ca cei mai multi nu au nici cea mai mica idee despre furtuna care se apropie.

[cristian tatiana]

trist dar adevarat!