Tăcerea plânge în oraşul răvăşit de sărăcie

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Aud cum fluieră oasele vântului prin somnul copacilor,
fântânile singurătăţii ascultă sunetele cântecului.
Tăcerea plânge în oraşul răvăşit de sărăcie
cu pensionari blestemnând orânduiala nedreaptă
şi tinerii robiţi de bogăţie mor din imprudenţă.
Totul se rupe-n contraste nefericit de insolente,
iar orizontul se pierde în ceaţa lăptoasă, umedă,
oamenii în putere sunt păsări mute gata de plecare
într-un alt ţinut misterios, plin de teamă şi speranţă
cu gândurile umbrite de îndepărtarea de rădăcini.
În visurile lor înfloresc merii-n grădină, vin fluturii galbeni,
dimineţile-s clare, visătoare ca florile câmpului,
bucuria-i ascunsă, ruginesc în suflet sunetele viorii
într-o alcătuire în care faţa ponosită a libertăţii
alunecă-n tristeţea cu tălpile-n pământ străin.
Toate dorurile se lovesc, se sparg de oglinzile strâmbe,
cioburile lor sunt un scheunat de câine otrăvit,
o nelinişte ce se zbate-n trupul ameninţat,
fără nicio ieşire la limanul pretins ori visat
în nopţile cu stele foşnitoare purtate pe umeri.
Doamne deschide-mi fereastra de suflet a ţării,
de unde am ascultat greierii cerului înstelat
şi harfele lunii îi acompaniau cu dragoste parfumată
aidoma celei din inimile învăluite de mărturisiri
pe silabele cărora nu se desluşeşte niciun cuvânt.