Spiritul urcă fără nichel

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Mă împlinesc în tot ce scriu,
pun sufletu’-n cuvinte cum grâul în pâine.

Căldura-nfloreşte seva ce se coace-n fructe,
verdele respiră-n frunze aerul proaspăt,
se rotunjeşte coroana răcoroasă a cucului.

Nopţile se vor trezi singure.

Se resorb gândurile din fântânile memoriei,
nervii se prelungesc în ramuri subţiri,
simt cum ninge-n mine cu fluturi
spre noduroasele taine ale iubirii.

Voi gândi rotundul să-nchidă femeia
concentric într-o lume ce tot creşte
până se va însera la fel de suplă către noapte
şi păstrează pe buze roua ce s-a strâns
rotind pe deasupra răbdare,
aşteptarea inimii în care mă scald.

Spiritul urcă fără nichel
grăbit pe scara cifrelor ireale,
unghiuri de timp se deschid fără braţe
în ochii tăi de chihlimbar.

Îmi eliberez trupul de întâmplări,
umbra nu mai face paşi spre copaci,
nu se mai nasc idei ce sar peste bariere.

Se vor trezi pădurile tăiate şi se vor bucura ierburile,
câmpiile se vor înstrăina şi ele la liber.

Acţiunea se va sfârşi asemenea vieţii,
munţii îşi vor recuceri vechii stăpâni,
pietrele vor rămâne pe loc
şi totul va fi dodoloţ
cum a mai fost.

. |