Sylvain Tesson - Alb

[altmariusplus]

„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avan­pre­mieră un fragment din volumul Alb de Sylvain Tesson, traducere de Marina Vazaca, în curs de apariție în colecția „Hexagon. Cartea de călătorie“ la Editura Polirom.

 

Ziua a șaptesprezecea

 

De la Montgenèvre la Rochemolles prin pasul Trois Frères și o altă trecătoare, 10 kilometri și o ascensiune de 800 de metri.

 

Lui du Lac îi plăcea rolul de călăuză. Uneori, îi lăsa lui Rémoville grija de a „face pârtie“. Căutarea drumului constituie o nobilă misiune „sub cerul unde nimica nu lucește“. Mereu, omul din frunte inspecta zăpada, schim­bând intuitiv direcția, încercând să meargă, fără oprire, cu forță și lentoare, spre calea cea mai ușoară, cea mai sigură. De­finiția pârtiei: să învingi o dife­rență de nivel cât mai mare cu cât mai puțin efort, să eviți zonele fragile, să reziști ca să ajungi. „Simt panta sub vârfurile schiurilor“, spunea du Lac. Iar eu urmam miș­carea, încrezător în dubla incizie care se făcea în fața mea. Mă lă­sam în grija prietenilor mei.

Ajunși la trecătoare, ne întorceam. Pârtia puțin mai întunecată brăzda valea și se transforma în zigzagul unei linii frânte atunci când panta devenea mai abruptă. Lăsaserăm o urmă în Alb: o scriitură în munte. Peste câteva zile totul va fi acoperit ca și cum n-ar fi trecut nimeni pe acolo. Albul se va regenera de la sine.

De la Montgenèvre, unde am făcut haltă, ne-am frăgezit în baie și am dormit într-un pat, am urcat spre pasul Trois Frères. Du Lac deschidea pârtie prin valea cea largă. Era cald, zăpada se topea, dădeam ocol pe la umbra molizilor. După trecătoare, am intrat într-o pădurice ca să urcăm iarăși în pasul Acles. Cu câteva zile îna­inte mă plângeam de plăcile de gheață rindeluite de vânt. Alpinistul este un fugar. Arde de nerăbdare să ajungă pe vârf. De cum îl atinge, se aruncă în coborâre. Ajuns jos, visează să urce iarăși. Vrea zăpadă tare când zăpada stă să se topească și tânjește după soare când stratul este înghețat. Înaintează, nemulțumit, căutând mai departe ceea ce nu obține niciodată. Este o ființă neliniștită, în căutare veșnică, un semen, un frate banal.

Mai târziu, la Paris, în Cugetările lui Pascal, am găsit următoarele fraze despre mizeria noas­tră veșnică. Mi-au amintit ziua de la Montgenèvre. La urma urmei, Pascal făcuse și el dru­meții pe înălțimile din Auvergne cu aparatele lui de măsură. Pascal, alpinist!

„Navigăm pe o suprafață vas­tă, mereu nesiguri și duși de vânt dintr-o parte într-alta. Vreun li­man de care să ne atașăm; pentru noi nimic nu se oprește. […] Ar­dem de dorința de a găsi o poziție solidă, […] dar temelia noastră trosnește și pământul se despică până în abisuri.“

Așa ne învăța jansenismul: că a trăi înseamnă să cauți „poziția solidă“. Să faci pârtie, până la urmă.

După pasul Acles, du Lac a greșit valea și s-a angajat într-un defileu care s-a îngustat până la dimensiunea unor chei, care până la urmă s-au gâtuit aproape complet. Atingeam pereții cu ambele mâini. A trebuit să ocolim ochiurile de apă, să ne scoatem schiurile ca să urcăm taluzurile, să mergem de-a lungul proemi­nen­țelor de șist. Căutam ieșirea, dar am dat peste vârful unei cascade de gheață: era o capcană din care am ieșit datorită corzii de rapel, fixată în jurul unui copac. Ne-am chinuit în acel puț până am ajuns din nou în pădure, escaladând un povârniș.

În vale, satul se numea Rochemolles. Echipa de la primărie decorase trotuarele cu manechine din lemn. Ce-o fi fost în capul acelor edili care își închipuiau că vor însufleți străzile plantând pe ele fantome? Alberto, președintele Companiei Ghizilor, ne-a primit sub grinzile înnegrite ale cabanei sale. Ne-a vorbit despre cum e să trăiești în avalanșe. Scăpase cu viață din două accidente pe munte, dintre care unul îl lăsase cu un ușor tremurat. Îi cunoscuse pe Bonatti, Cassin, Messner, glorii ale alpinismului italian, cărora le înșira numele în timp ce-i servea pe du Lac și Rémoville cu pinot din Valfredo. Cum medicii erau de părere că slujisem îndeajuns cauza, eu nu mai beam alcool, așa că trăgeam din niște mici trabucuri Toscano, tari ca sângele de porc. Alberto ne-a spus povestea satului, care semăna cu un recviem al munților din Europa. După război fusese părăsit de țăranii care s-au dus să munceas­că pe văi și în exil, pe șantierele franceze. Atunci au urcat orășenii din Roma, Milano și Genova și au înlocuit vechea populație.

În sezonul sporturilor de iarnă cabanele erau ocupate de turiști. În restul timpului, făceau de gardă manechinele. Acum, armata îi oprea pe imigranții clandestini care treceau prin tunel. La miezul nopții, Alberto ne-a făcut o mărturisire prin fumul de țigară: „Mie îmi plac alpiniștii, întotdeauna voi încerca să-i ajut“.

 

CARTEA

 

Nu este prima oară când Sylvain Tesson se confruntă cu zăpada și frigul. În trecut a mers pe urmele evadaților din Gulag, apoi pe cele ale Marii Armate a lui Napoleon în retragerea sa din Rusia pe timp de iarnă, după care a plecat în căutarea leopardului zăpezilor pe platourile înalte din Tibet.

De data aceasta, împreună cu ghidul montan Daniel du Lac, autorul pornește din Menton, de pe malul Mediteranei, pentru a traversa Alpii pe schiuri până la Trieste, trecând prin Italia, Elveția, Austria și Slovenia. Aventura va dura 85 de zile și se va întinde pe patru ani, între 2018 și 2021, cei doi călătorind în jur de douăzeci de zile la sfârșitul fiecărei ierni. Pe drum li se va alătura un al treilea tovarăș, cu care vor împărți oboseala urcușului pe pantele înzăpezite și singurătatea serilor în refugiile din Alpi. Albul monoton al decorului alpin devine pentru Sylvain Tesson o substanță și, chiar mai mult decât atât, o stare: o uitare de sine a celui care se luptă să-l străbată, dublată de o atenție îndreptată spre lume, într-o alternare permanentă între pândă și retragerea în sine.

 

AUTORUL

 

Sylvain Tesson (n. 1972) este geograf, jurnalist și scriitor. Membru al Societății Exploratorilor Francezi, își împarte viața între expediții, scris și realizarea de documentare de aventură. De același autor, la Editura Polirom au mai apărut Axa lupului. Din Siberia până în India pe urmele evadaților din gulag (2014) și Berezina. Pe urmele lui Napoleon într-o motocicletă cu ataș (2020). Leopardul zăpezilor a fost distins cu Premiul Renaudot pe anul 2019.