Recenzie de carte:
Elite clericale în vizorul Securităţii. Cazul Iuliu Hossu.
de Mihai A. Panu
Sergiu Soica, Cardinalul Iuliu Hossu în dosarele Securităţii. Note informative.
Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016, 784 p.
Instaurarea regimului comunist în România după cel de-al Doilea Război Mondial reprezintă unul dintre evenimentele cu semnificație aparte în istoria secolului trecut. Alimentată prin obsesiile urii de clasă, ideologia comunistă s-a răspândit sistematic pe continentul european ajungând în cele din urmă să subjuge națiuni întregi. Virusul totalitar, întărit prin cultul violenței, care fusese oricum asumat deschis odată cu Revoluția Bolșevică din 1917, a infestat corpul socio-politic european devenit vulnerabil în urma diverselor nevroze ale modernității. Naufragiul proiectelor democratice interbelice (a se vedea Republica de la Weimar) a predispus societatea la o internalizare directă a discursurilor extremiste provenind de la ambii poli ai eșichierului ideologic. România a fost de timpuriu expusă presiunii ideologice comuniste. Explicațiile pentru această stare a lucrurilor sunt în primul rând ideologice. Chiar dacă un partid comunist român a fost înființat în 1921, nu putem afirma fără anumite rezerve că în societatea românească ar fi existat o mare apetență pentru comunism în general. Putem spune despre mișcarea comunistă autohtonă (fără a forța prea mult interpretările dominante pe marginea acestui subiect) că a fost rezultatul mai mult sau mai puțin direct al unei contagiuni ideologice ale cărei origini pot fi identificate în vecinătatea geopolitică a țării. Fie că vorbim despre vectorul rusesc, despre cel maghiar sau despre cel bulgar[1], concluziile ne vor duce într-o singură direcție: iradierea comunistă s-a făcut dinspre capitalele unor țări învecinate prin campanii de propagandă atent planificate și suficient de bine finanțate.
Chiar și așa, importanța comunismului românesc și a deviației sale totalitare din context postbelic nu trebuie subestimate. Deși o astfel de interpretare favorizează cauzalitatea externă, modurile de manifestare și mai ales consecințele acestei veritabile religii seculare2 vor avea un puternic impact la nivelul mentalului colectiv românesc mulți ani de acum înainte. Cotidianul totalitar românesc a fost simțit sub diferite forme și la diferite intensități. Pretins redemptivă ca mesaj politic, liberticidă ca practică societală și mai ales intransigentă cu orice opoziție fie ea și simbolică, ideologia comunistă a fost mai întâi de toate o încarnare a urii de clasă. Partizanii acestui regim au sperat orbește în capacitatea partidului unic de a provoca acel mare salt istoric menit să realinieze corpul social la o logică a lipsei de clivaje între oameni. Obsesia rejuvenării ordinii naționale, cuplată la iluzia unei dreptăți sociale ranforsate egalitarist, a distrus din temelii metabolismul statului român. A întinat rând pe rând etica solidarității, a încrederii inter-generaționale, a meritocrației, a libertății de exprimare și, nu în ultimul rând, a căutării gnostice manifestate prin tradiționalul trăirii religioase. Pornind de la această ultimă accepțiune, putem argumenta că una dintre cele mai importante trăsături ale regimului totalitar comunist a fost anticlericalismul său exacerbat, izvorât în primul rând din tentația de a crea omul nou pe fundația unui mult râvnit gol identitar.
Pornirile antireligioase aveau în logica ideologilor comuniști o dublă menire. Pe de o parte vizau eliminarea din sfera publică a unui actor instituțional puternic (biserica), asigurându-se astfel primatul politicului în raport cu alte domenii, iar pe de altă parte urmăreau controlul absolut în ceea ce putem numi procesul de formare a elitelor. Acesta din urmă avea o importanță strategică în arhitectura societală imaginată de comuniști, întrucât punerea sub tăcere a oricărei forme de opoziție începea cu loializarea (sau, după caz, eliminarea fizică) a celor care prin activitatea lor comunitară ar fi putut genera o anumită rezistență față de regim.
În peisajul istoriografic românesc există, mai nou, binevenite contribuții științifice la problematica represiunii comuniste împotriva bisericii. Semnalăm pe această cale volumul istoricului Sergiu Soica, apărut recent la Editura Mega din Cluj-Napoca. Cartea este dedicată memoriei celui care a fost episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, personalitate marcantă a culturii române și unul dintre intelectualii publici implicați decisiv în proiectul Marii Uniri de la 1918. Sergiu Soica este deja un nume consacrat în domeniul istoriei confesionale din spațiul românesc. Face parte din generația tânără de istorici care au la bază o solidă pregătire teologică, iar recepția contribuțiilor sale în cercurile intelectuale regionale, dar și internaționale, a fost de la bun început una pozitivă.
Atent scris și excelent documentat, volumul lansat pe piață de Sergiu Soica reprezintă, mai mult decât orice, un exercițiu de luciditate într-o lume dominată parcă tot mai mult de abordări superficiale, asumate ritos inclusiv de către unii reprezentanți ai cultelor, deveniți indiferenți la reflecția chibzuită asupra unor aspecte istorice pe care ei înșiși ar trebui să le pună în lumina actualității. Cărți precum cele publicate de istoricul Sergiu Soica constituie, cel puțin din acest punct de vedere, un veritabil antidot împotriva autismului instituțional de care au dat dovadă, cu voie sau fără voie, anumite structuri ale bisericii de-a lungul timpului. Comunitățile religioase se cuvine a-și mărturisi dramele prin care au trecut pe vremea regimului totalitar comunist. Suferința lor trebuie cunoscută în detaliu. Faptul că Biserica Greco-Catolică din România are parte de o portavoce legitimă în persoana lui Sergiu Soica nu reprezintă doar o adecvare la contextul informațional din zilele noastre, ci și dovada faptului că munca istoricului poate trece dincolo de nișa domenială, devenind cât se poate de relevantă în cultivarea identităților de grup confesional.
Destinul celui care a fost Iuliu Hossu reprezintă din multe puncte de vedere un reper moral pentru clasa clericală românească de ieri și de azi. Tăria sa de caracter și perseverența cu care a încercat să promoveze interesele legitime ale Bisericii Greco-Catolice au fost remarcabile. Hossu nu și-a abandonat principiile în care credea cu tărie nici măcar atunci când s-a aflat în custodia organelor represive: „În domiciliu obligatoriu, împreună cu episcopii supravieţuitori Alexandru Rusu şi Ioan Bălan, vor elabora şi transmite memorii atât autorităţilor Statului, cât şi laicilor, prin care solicitau repunerea în drepturi a Bisericii Greco‑Catolice” (p. 35). Activismul său pus de multe ori în slujba unor idealuri înalte (a se vedea și implicarea lui Hossu in actul Marii Uniri de la 1918) a fost unul autentic, izvorât din convingerea fermă conform căreia omul animat de bune intenții nu trebuie să capituleze în fața provocărilor. Aceasta este și una dintre concluziile pe care cititorul interesat le poate trage după ce va fi parcurs cuprinzătorul volum al istoricului dr. Sergiu Soica.
Elitele clericale s-au aflat constant în prim-planul campaniei duse de comuniști împotriva diferitelor biserici. După cum se poate vedea din sus-amintita carte, unii dintre reprezentanții cei mai de seamă ai confesiunii greco-catolice din România au fost realmente decimați în penitenciarele controlate de aparatul represiv al statului. Cunoașterea acestor aspecte din istoria noastră recentă nu reprezintă pur și simplu doar un exercițiu formal în lupta cu trecutul. Ea se încadrează mai degrabă în ceea ce am putea numi etica lipsei de uitare și reprezintă totodată condiția primă în ceea ce privește evitarea pericolului reprezentat de capcanele ideologiilor radicale.
[1] Cf. Mihai A. Panu, Filiere și mecanisme de propagandă nazistă în Banat. 1933-1945, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2014, p. 65.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius