Serenissima Repubblica di San Marino

[altmariusistoric]

Capitală San Marino 43°56′N 12°27′E / 43.933, 12.45
Oraş principal Serravalle
Limba oficială Limba italiană
Sistem politic Republică
- Căpitani Regenţi Claudio Muccioli şi Antonello Bacciocchi
Independenţă 3 septembrie 301
Suprafaţă
- Total 61 km² km² (Locul 190)
- Apa (%) Neglijabil
Populaţie
- {{{an}}} 27.336 loc. (locul 189)
- Densitate 448/km² loc./km² ({{{Densitate-loc}}})
PIB {{{PIB_PPC_an}}}
- Total $ (º)
- Per capita $
Monedă Euro (EUR)
({{{Monedă-ISO}}})
Fus orar UTC + 1
Zi naţională {{{Zi-naţională}}}
Domeniu Internet .sm
Prefix telefonic ++378


Republica San Marino (Italiană: Serenissima Repubblica di San Marino) este una dintre cele mai mici state independente din Europa şi din lume, o enclavă situată în centrul Italiei. San Marino este o republică, cu un parlament de 60 de membri, cu Marele Consiliu General şi cu 2 şefi ai statului: Capitani Reggenti care sunt în funcţie timp de câte 6 luni. Se află pe peninsula Italiei, în apropierea ţărmului Adriatic. Are suprafată de 60 km2 şi 30.000 de locuitori.

Istoric

Până în anul 1300, San Marino aparţinea de moşia feudală a episcopiatului de Montefeltro, cu sediul la San Leo, parte din statul papal. Acest fapt este justificat de un document emis la mănăstirea Franciscană din Saint Igne, în apropierea lui San Leo. Acest document prezintă San Marino la rang egal cu celelalte mici localităţi din valea râului Marechia. Aceştia împreună, au început o luptă împotriva dominaţiei episcopiale, pentru desfiinţarea asupririi feudale şi pentru desfiinţarea tributului. Există totuşi o mare diferenţă. San Leo, Talamello şi Maiolo sunt conduşi de moşieri, care consideră scutirea de la plata tributului un privilegiu, pe când la San Marino consideră ca fiind un drept. Asemenea drepturi se pot obţine prin fermitate, tenacitate şi determinare. Conform locuitorilor din San Marino acest drept li-a fost dăruit de Sfântul lor, cu ocazia conventului din valea Saint Anastasio în anul 1296. Ei nu plătesc tribut, pentru că niciodată nu au plătit. Ei au fost eliberaţi de către Sfântul lor. „Nemini teneri” care înseamnă: a nu depinde de nimeni. „Nemini teneri”: libertate, în limbaj medieval. Acest Sfânt, Marinus este un cioplitor de piatră dalmaţian, a străbătut marea Adriatică împreună cu colegii săi de credintă, şi de muncă, pe vremea împăratului Diocleţian pentru a scăpa de persecuţie. Aici, el a construit cu propria sa mână de la fundaţie până la ţiglele din piatră, o capelă de piatră. O clădire rezistentă de piatră este veşnică ca şi credinţa lui. Ca simbol al credinţei şi al muncii el a mai cioplit din stânca exterioară a muntelui un pat de piatră. Legenda spune că el a murit la 3 sept 301, lăsând poporului moştenirea: muntele, munca şi sâmburele convingerii, numit mai târziu libertate. În jurul capelei de făgăduinţă terenul este cultivat de o comunitatea simplă şi săracă, dar credincioasă în Dumnezeu. Terenul la poalele muntelui este pietros, al cărui rod abia depăşeşte cantitatea seminţelor şi poate fi cultivat cu greu: spart, înmuiat, şi udat cu sudoare. Râurile şi drumurile trec foarte departe. Aceşti oameni izolaţi de lume s-au obişnuit să se bazeze pe forţele proprii. Ignoraţi de alţii, ei au convingerea că nu au nici o obligaţie faţă de alţii:"Nemini teneri" Montefeltro este un câmp de luptă pentru armatele papale şi armatele împăratului. Cei puternicii ale acestori vremuri nu aveau altceva de făcut decât a lupta printre aceste munţi. (San Leo). Populaţia a construit, de-alungul râului Marecchia, un zid de piatră grosolan coplită, ca să se apere de hoardele ucigaşe, de soldaţi jefuitori. Aceste ziduri au confirmat decizia de a supravieţui singuri. Maiolo, Talamello, fiecare pentru sine, fiecare în culorile proprii. Aproape instantaneu cete dezlănţuite sparg aceste ziduri, dar nu Titano-sul. Aici simpla fortificaţie rezistă. Bărbaţii încep conducerea riguroasă şi religios conştiincioasă a comunităţii, pe baza unui contract legat în sfânta capelă. Populaţia din Titano se înmulţeşte. Capela de făgăduinţă devine biserică, principala biserică a comunităţii bisericeşti şi loc de întâlnire a satelor vecine. Fortificaţia mai lată asigură siguranţă totală, iar biserica asigură circumstanţele religioase şi totodată ideea libertăţii moştenite de la Marinus. Dealungul următoarelor două secole aceste convingeri unesc şi consolidează întreaga comunitate, şi îi leagă de munte. Un act notarial datat din 1243 arată pe lângă episcop, alţi reprezentanţi ai comunităţii, ca Filippo da Sterpeto şi Oddone di Scarito. Pe atunci denumiţi consuli, astăzi căpitani comandanţi. Poporul emite legile statului, a organizaţiei comune, cu toate că stau încă sub legăturile feudale ale episcopiei San Leo. În restul lumii, împrejur decurge război între Guelfi şi Ghibellini. Rimini este pe mâna Guelfilor aliaţi cu papa şi conduşi de curtea Malatesta. La Urbino Ghibellinii aliaţi cu împărat aparţin de Montefeltro. San Marino se află între aceştia. O comună se aliază cu Montefeltro ca să se elibereze de episcop. Dar acest deziderat se realizează numai cu un secol mai târziu, când papa se transferă la Avignon. Înainte de toate, intre ziduri este ocupată rezidenţa episcopială. Ca urmare acesteia comunitatea îl refuză ca judecător şi contestă orice formă de tribut. Episcopul Peruzzi în anul 1351, în final învins de către Ghibellinii, pierde şi San Leo, unde avuse reşedinta. Asfel nu are unde se refugia. Populaţia din San Marino îi oferă adăpost, dacă semnează documentul de scutire de obligaţii feudale. Cardinalii Albronz şi Anglico încearcă să readucă situaţia sub control bisericesc. San Marino este lăsat în pace, este un simplu pion în jocul complicat dintre familiile Malatesta şi Montefeltro. Cetele Montefeltro coboară văile din fortificaţie în fortificaţie, cu drapelurile înălţate. Cetele Malatesta fac acelaşi lucru în sens invers. San Leo, Maiolo, Talamello, ... îşi schimbă des stăpânul, dar nu San Marino. San Marino rămâne un teritoriu liber, în timp ce jur împrejur domnesc seniorităţile şi principatele. Sigismondo da Rimini şi Federico da Urbino organizează teritoriile lor, în mici state cu splendide curţi, unde înfloreşte arta şi abundă bogăţia. San Marino rezistă la amândouă. De fapt îşi accentuează diferenţa, numindu-se „Republică”. Republică înseamnă democraţie, aceasta este aproape o opunere. A apăra hotărârea luată, înseamnă de fapt o stimulare. Locuitorii din munţi, cu ochi deschişi sunt mereu pregătiţi cu armele lustruite şi ascuţite să ocupe poziţia de luptă la alerta primului sunet al clopotului Guaita. San Marino are destule arme. Fiecare guvernator, la sfârşitul celor 6 luni de guvernare trebuie să dăruiască comunităţii o săgeată de arbaletă nouă. Locuitorii din San Marino sunt buni ostaşi şi totodată buni neguţători, nevoiţi să rabde în anii secetoşi, în anii foametei. În 1463 Malatesta este în dificultate, împreună cu papa şi Montefeltro. Este atacat de San Marino care astfel îşi măreşte teritoriul. Apoi luptele se termină, adversarii pun jos armele, prima dată cand au reusit sa ii invinga. Cardinalii ajung la Rimini, dar San Marino nu este încă în afara pericolului. Acum ameninţarea vine dinspre Romagna unde vărul şi rudele cardinalului formează armată cu scopul pentru atac: în 1543 din Rimini şi Santarcangelo, iar în 1549 din Verucchio. Fiind în faţă cu aceste noi pericole, San Marino întăreşte fortificaţiile şi cere ajutor de la Urbino. Acest fapt necesită obligaţiune fixată în scris şi este public. Timp de 4 secole San Marino este apărat de Urbino.Unii consideră chiar aparţinând acestui ducat. Dar la sfârşitul secolului al XVII-lea ducatul este pe sfârşit. Ducele este bătrân şi fără moştenitor, se pare că averea lui va ajunge în proprietatea bisericii. Parcă nici San Marino nu mai are viitor. Pictorul Mingucci di Pesaro este de aceeaşi părere şi prezintă papei ţara pe o acvarelă, cu detalierea aspectelor esenţiale. El consideră ca aparţinând averii ducelui. Dar nu are dreptate. San Marino trebuie să acţioneze repede. Încă în 1603 trimite o petiţie la papă, cerând ajutor, să asigure teritoriul Urbino în cazul în care ducatul se destramă. Cu 30 de ani mai târziu, în 1631, ducele moare. Roma respectă pactul: Urbino şi tot ducatul trece în proprietatea bisericii, dar San Marino nu. Între timp populaţia din San Marino identifică relicvele Sfântului. O împodobesc cu coroană regală, simbol al suveranităţii, şi dau clar în scris că Sfântul este fondatorul libertăţii lor. Nici un cardinal sau papă, în orice vreme antireformă nu poate să-i ia această coroană. San Marino este subordonat Romei. Este doar o cetate ca multe altele, un cuib liniştit între munţi care este al lor încă din evul mediu. Este puţin mai mult, ca un municipiu în cadrul Statului Papal, o mică autonomie fără întăriri, fără apărare. În Italia pretutindeni duci, mari prinţi, marchizi, baroni, regi şi împăraţi. Peste tot este răspândită asuprirea şi absolutismul. În Olanda situaţia este mai puţin posomorâtă. În Veneţia apare o mică rază de lumină. Ajunge la Veneţia vestea că pe un vârf al muntelui Apenin, în interiorul statului papal „trăieşte o comunitate al locuitorilor de munţi care sunt organizaţi în republică şi nu depind de nimeni”. Scriitorii şi jurnaliştii epocii preiau vestea şi doresc să dea lovitură absolutismului, colorând cu prezentarea libertăţii şi a democraţiei, ajungând până la legenda unei ţări fericite. Ştirea vine ca un şoc, în această lume a absolutismului. Trece Alpii şi ajunge la Franţa şi la Olanda. Din Olanda se răspândeşte în restul Europei împreună cu o reprezentare care prin realismul lui stârneşte interes şi credibilitate. Devenind curioşi unii se deplasează ca să se lămurească personal. Printre ei este scriitorul englez Addison, care vine aici la începutul secolului al XVIII-lea şi descoperă scânteia libertăţii antice împreună cu o puternică credinţă religioasă la populaţia de pe munte. El mai remarcă faptul că Sfântul este la mijlocul altarului central, şi oricine ofensează Sfântul, este pedepsit ca şi cum ar fi blestemat Domnul. Se vorbeşte şi se scrie despre San Marino. San Marino se înscrie pentru totdeauna în inima şi mintea oamenilor. Dezideratul este realizat. De acum San Marino este recunoscut de Europa şi de lume. Acest fapt devine clar cu puţin timp după ce Roma vrea să sugrume comunitatea. Cardinalul Alberoni trimis de papa foloseşte atît strategia militară cât şi presiunea bisericească pentru a aduce San Marino în subordinea papei. Parisul, Madridul şi Viena intervin. San Marino îşi recucereşte independenţa. În 5 februarie 1740 este ziua Sfântei Agata. De atunci aceasta devine „co-patroana” al republicii. Lumea se pregăteşte pentru revoluţie, se pare că San Marino arată deja modelul. Napoleon este de aceeaşi părere. Când armata lui trece prin Italia ca un cutremur în 1797, el se opreşte la San Marino ca să-l aprecieze ca model al republicii şi al libertăţii. Oferă chiar mărire teritorială - o ieşire la mare, dar San Marino refuză prudent. Napoleon cucereşte Europa luând peste tot ce-i place. Schimbă harta politică al Europei. Vechile republici Lucca, Genua, Veneţia de asemenea sunt subordonate, dar nu San Marino. San Marino este o excepţie, rămâne şi este lăsat republică, chiar şi atunci când contrar cu ideile revoluţiei, Napoleon decide să se încoroneze. Pentru San Marino, Napoleon este uriaşul generos, apără ţara şi alintă San Marino cu daruri disproporţionale. Îl lasă să se dezvolte până ce devine stat în adevăratul sens al cuvântului. Stat care are loc între naţiunile lumii, îşi schimbă ambasadori, semnează tratate. „Nemini teneri” acum pentru prima dată este recunoscut din partea popoarelor şi a naţiunilor. Napoleon este învins. Congresul de la Viena redesenează harta Italiei, fără să atingă de San Marino, dar nici nu are motiv pentru acesta. San Marino iar este înconjurat de statul papal, fiind în interiorul unei peninsule foarte mărunţite dar care este aproape de unire. Pentru liberali ţelul este unirea Italiei, o parte dintre ei visează să creeze o republică democrată. Între aceştia, popularitatea lui San Marino creşte la maxim în 1849, când eroul lor Garibaldi împreună cu 1000 de supravieţuitori ai republicii de la Roma urmăriţi de către austrieci se refugiază la San Marino. San Marino este imediat înconjurat şi ei au de ales între predare necondiţionată sau luptă până la moarte. Autorităţile din San Marino intervin ca mediatori. Au loc negocieri, şi în cursul nopţii îl lasă pe Garibaldi, pe soţia sa Anita şi pe ofiţerii cei mai căutaţi să fugă. Celorlalţi i se acordă îngrijire medicală, primesc alimente, bani şi refugiu. Recunoştinţa lui Garibaldi şi ai liberalilor democraţi, pe lângă protecţia Franţei conduse de un alt Napoleon este decisiv pentru San Marino. Pentru a uni Italia, Cavour are nevoie de Napoleon III, de Garibaldi şi de liberali. În anul 1860 Cavour în fruntea armatei de la Piemonte trece pe lângă San Marino lăsându-l în pace. Populaţia pe muntele Titano răsuflă uşurată din nou. Imediat cer Italiei să-i recunoască suveranitatea. Acest tratat, în final este semnat în anul 1862 după moartea lui Cavour, de către primul ministru Ratazzi, fiindcă şi el are nevoie de ajutorul lui Garibaldi şi Napoleon. Acum San Marino este o entitate recunoscută pe plan politic. Obţinând această primă acceptare San Marino caută altele în preajma Alpilor. Fiecare tratat (fără importanţa subiectului) reprezintă o recunoaştere a suveranităţii. După 40 de ani de eforturi este semnat tratat de extrădare a criminalilor, prima dată cu Marea Britanie, apoi cu Olanda, Belgia şi SUA. În 1908 se face un nou pas în această direcţie. San Marino este primit în Institutul Internaţional de Agricultură. Pentru prima dată face parte dintr-o organizaţie internaţională. În 1971 numeşte ambasadori, apoi intră în Consiliul Europei. Are un loc şi in C.S.C.E., devine membru al ONU, cea mai prestigioasă organizaţie a tuturor statelor din lume. Aici toate naţiunile membre au acelaşi drepturi, indiferent de suprafaţă şi de aşezare geografică. Aceasta este expresia cea mai relevantă a „Nemini teneri”, a ideii libertăţii, concepută de un mic grup de locuitori ai muntelui Titano, în linişte şi izolare, în primele secole al evului mediu creştin, în apropierea lăcaşului unui Sfânt. Această idee a fost apărată cu toate mijloacele împotriva tuturora, până la obţinerea recunoaşterii a tuturora.

[Vivi C.]

Multumesc pt informare !

[VOICAN MARIN]

Da, când oamenii vor să fie liberi, orice sacrificiu cât de amare ar fi . . . merită făcut, fiindcă această floare LIBERTATEA, chiar de-i stropită cu sânge, pentru urmaşi este un dar nepreţuit, făcut de Marinus locuitorilor acestui stat de legendă San Marino. Această pagină glorioasă din istoria unui mic grup de oameni ne dovedeşte că a lupta pentru independenţă, libertate, a-ţi apăra tradiţiile, religia, graiul şi portul...până la urmă a avut câştig de cauză în faţa puterilor europene şi, în mod deosebit, a unor capete încoronate de prestigiu, exemplu pe care-ar trebui să-l urmeze şi guvernanţii noştri, să reidice România pe soclul valorilor cultural-economice, unde-i este locul de drept, să negocieze de la egal la egal, să nu folosească metoda coloanei vertebrale mereu aplecate. "Capul plecat de sabie nu e tăiat" ...dar este obligat să privească numai spre pământul umilinţei, soarele nu-i vede faţa niciodată celui supus.
Materialul pe care-l prezentaţi este bine documentat, şi un prilej de învăţătură pentru cei care au ochi să vadă şi ureche să asculte un sfat foarte bine venit.
Vă felicit şi cât mai multe asemenea file excepţionale.

[VOICAN MARIN]

Aş dori să vă trimit o mică parodie în care ospitalitatea nu-i de ajuns cu eci care nu ştiu să aprecieze bunele oficii ale gazdelor. "CAPUL PLECAT" nu -
ţi aduce întotdeauna înţelegerea celui mai mare.



U N M A R E P O T E N T A T


Un mare potentat a fost invitat
La restaurant, şi la masă aşezat
Ca un oaspete deosebit…
Să mănânce şi să bea.
Lângă domnul Zărzărea –
Un român cinstit.
Cu frica lui Dumnezeu
Era uimit, că invitatul său
Era nehotărât...
Ce fel de mâncare să ia.

Şi bunul Zărzărea
Cu ţuică îl cinstea…
Nu ştia ce să-i mai facă,
Dorea ca musafirului să-i placă;
Odată ţara-i vizita;
Impresia, doar ştiţi: conta.

Când cheful era-n toi,
Din zbor, un mare muscoi,
La potentat s-a aşezat
Pe copanul crocant.
Şi, ca un balerin isteţ,
Mi s-a pus la ospăţ…
Găsind copanul la mare preţ.

Zărzărea cum l-a văzut
Pe muscoi mi l-a plesnit;
A tuşit şi s-a scuzat…
Pe oaspete, cu umilinţă, l-a rugat:
Friptura să-i înlocuiască,
La muscoi să nu gândească,

Că răsplata şi-a primit
Pentru fapta ce-a-ndrăznit
…Ca să-mi fie mucalit!
Musafirul, tare amărât,
A vorbit cam oţărât:
- Vai amice, Zărzărea!…
Mă-ngrozeşte fapta ta!

- Mă scuzaţi, nu am ştiut…
Vai, că o muscă a-ndrăznit
Să se-aşeze pe friptură…
- Dar de ce i-ai dat în gură?!
Era fiinţă…, şi ce vină
I-ai putut oare găsi,
Că mâncă şi bâzâi?

Mă-ntristezi şi îmi faci milă;
Nu suport ca să faci crimă!
Pentru că a bâzâit,
Vai!… cu viaţa a plătit?…

Asta nu-i democraţie!
La noi stau în puşcărie.
Sunt ţinute la răcoare,
Pentru-o mare ofensare…
Dar le dăm câte-o căldare
Ca să aibă de mâncare.

- Dragul meu, românul nu ştie;
Şi n-am să fac puşcărie
Pentru cei ce ne mânjesc…
Simplu e: am să-i plesnesc.

Să înveţe şi să ştie…
Că într-o democraţie,
Nu tot prostul şi netotul
Poate să mănânce tortul!

Să vină la masă nepoftit?!…
Drept îţi spun:
Domnule, nu e primit!
Ai văzut, l-am altoit.
Aşa vom face cu oricine,
Nepoftit…dacă mai vine.

* * * * * *
Nela stă pe-o bancă, -ntinsă,
Pe genunchi capul mi-a pus,
De sâni se lasă cuprinsă…
Şi râzând apoi mi-a spus:

- Bine-mi face Zărzărea:
L-a plesnit fără perdea.
Iar pe domnul invitat,
Care fiind prea democrat…
Sigur sunt, a-nvăţat:
Cine este vinovat,
Plata dreaptă şi-a luat.
Iubirea nu merita!…
Când degeaba se hrănea.

Ca el, mulţi au fost chemaţi,
Idioţi şi potentaţi;
Ne-au dat sfaturile lor…
Nu-nţelegem ce mai vor!…
Ne fac legi, ne pun la zid?
Muşte vor, muşte-mi prind.