Seneca - Despre providenta

[altmariusideea]

Seneca Lucius Annaeus

M-ai întrebat, dragul meu prieten, de ce – dacă există providenţă – li se întîmplă multe nenorociri oamenilor buni. Ţi-aş putea răspunde printr-o scriere aparte cu acest subiect, în care am dovedi că există o providenţă care le cîrmuieşte pe toate şi că zeul se află printre noi; dar fiindcă am hotărît ca din întreg să smulgem o părticică şi să găsim soluţia unei singure dispute, păstrînd restul litigiului intact, voi face ceva cu mult mai uşor: voi pleda cauza zeilor. Acum este de prisos să arăt cum o lucrare atît de mare nu rezistă fără un supraveghetor şi că joncţiunea stelelor sau mişcarea lor în direcţii diferite nu ţine de un impuls accidental; iar cele pe care le pune în mişcare întîmplarea se tulbură de multe ori şi grabnic se ciocnesc; această rapiditate, care nu cunoaşte obstacol, stă sub comanda unei legi eterne, purtînd cu sine sumedenie de lucruri, pe mare şi pe uscat, şi sumedenie de lumini strălucitoare, ce scînteiează la intervale bine rînduite; această ordine nu poate ţine de o materie rătăcitoare, iar elementele care s-au întîlnit accidental păstrează cu mare artă un fel de echilibru: mările revărsate în văi înmoaie pămîntul, fără să simtă vreun spor adus de fluvii; din seminţe mici se nasc făpturi mari.

Iar dacă cineva va lua aminte că ţărmul rămîne gol cînd marea se retrage în ea însăşi şi că în scurt timp este iarăşi acoperit, va crede că, printr-un fel de rostogolire, valurile ba sînt trase înapoi şi împinse înăuntru, ba ţîşnesc cu putere şi în mare grabă se întorc la locul lor: de fapt, apele cresc treptat şi la ora şi ziua precisă vin mai mari sau mai mici, după cum le-a atras astrul selenar, care ţine în voia sa revărsarea Oceanului. Să lăsăm aceste discuţii pentru timpul lor, cu atît mai mult cu cît tu nu ai îndoieli în privinţa providenţei, ci te plîngi de ea.

Am să te aduc înapoi la simpatia faţă de zei, care sînt buni cu cei buni. Adevărul este că natura însăşi nu îngăduie ca ceva bun pentru cei buni să fie vreodată dăunător: între oamenii buni şi zei există o prietenie, virtutea fiind cea care îi uneşte; dar este oare îndeajuns să o numesc „prietenie”? Este mai mult decît atît, este o rudenie şi o asemănare, fiindcă omul bun se deosebeşte de zeu doar în timp, îi este elevul, imitatorul şi urmaşul drept: magnificul său părinte, ca un supraveghetor sever al virtuţilor, asemenea taţilor cumpătaţi, îl educă aspru. Astfel, cînd vei vedea că oameni buni şi dragi zeilor se chinuiesc, asudă, urcă pe drumuri abrupte, iar cei răi îşi fac mendrele şi se topesc de plăceri, gîndeşte-te că la fiii noştri ne place disciplina încercăm să îi ţinem în frîu printr-o educaţie austeră Aceeaşi purtare ţi se desluşeşte dinspre partea zeului: pe omul bun nu îl ţine în mijlocul plăcerilor, ci îl pune la încercare, îl întăreşte, îl pregăteşte pentru sine.

„De ce au parte oamenii buni de multe piedici?” Unui om bun nimic rău nu i se poate întîmpla: cele potrivnice nu se amestecă. Sînt atîtea rîuri, atîta şuvoi de apă din ploile care se revarsă de sus şi atîtea izvoare tămăduitoare – şi totuşi nu schimbă gustul mării şi nici măcar nu o fac mai dulce; la fel, năvala împrejurărilor potrivnice nu transformă sufletul unui om puternic: el rămîne în picioare şi, orice i se întîmplă, şi-l face al său. El este, de fapt, mai puternic decît toate cele din afară. Nu spun că nu le simte, ci că le învinge şi, altminteri, liniştit şi calm, se ridică împotriva a tot ce se întâmplă. Consideră drept încercări toate împrejurările potrivnice. Cine oare, înclinat către o viaţă morală ,nu primeşte cu plăcere o trudă pe măsură şi nu este gata pentru îndatoririle sale, chiar primejduindu-se? Şi cărui om vrednic o viaţă fără ocupaţie nu-i este pedeapsă?

Îi vedem pe atleţi, care se îngrijesc de forţele lor, că se încaieră la luptă cu cei mai puternici şi le cer partenerilor de antrenament să îşi folosească toate forţele împotriva lor; suportă să fie tăiaţi şi loviţi şi, dacă nu îşi găsesc un rival pe măsură, înfruntă mai mulţi deodată. În lipsa unui adversar,puterea lîncezeşte: măreţia şi forţa şi le probează abia atunci cînd puterea de a îndura îi dezvăluie valoarea. Ştii probabil că la fel trebuie să facă oamenii buni, să nu se teamă de împrejurările aspre şi dificile şi nici să nu se plîngă de soartă; din orice li se întîmplă, să ia partea bună, să îl prefacă într-un bine. Nu este important ce anume suporţi, ci în ce fel. Ramîi cu bine.

Seneca