Despre moștenirea lui Noica

[altmariusideea]

 de Alexander Baumgarten

http://www.romlit.ro/despre_motenirea_lui_noica Ioan Ursu este matematician, inginer și cercetător în teoria aplicată a sistemelor aerospațiale: este, fără îndoială, unul dintre aceia pe care Constantin Noica îi căuta cu îndârjire în anii 1970-1980, pentru a le aprinde mintea cu entuziasmul pentru cultură, pentru descoperirea celebrului „organ filosofic” și pentru toată setea de elită pe care filosoful a predicat- o autorităților, prietenilor, oricui. Faptul că în anii aceia, în vremea tinereții matematicianului, Constantin Noica l-a „găsit” pe Ioan Ursu a declanșat o biografie culturală a cărei mărturie este astăzi volumul 30 de ani fără Noica. Exerciții de iubire (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2017). Compusă din articole din periodice care îl evocă pe filosof, este o carte scrisă cu independența, claritatea, concizia și afectivitatea desprinse de orice „obligație” literară sau „filosofică” a profesionistului. Asumându-și poziția spectatorului (faptul că profesia este diferită este mereu garantul unei obiectivități și sincerități care, nu-i așa, nu are nimic de pierdut), Ioan Ursu vorbește despre Noica având un gând unic și o intenție concisă: să clarifice receptarea contemporană a lui Noica, marcându-i reperele, numindu-i extremele, lămurind prejudecățile și, uneori, râzând pe ascuns de substratul nătâng al interpretărilor conspiraționist-politice. Tema fundamentală a cărții ieșite dintro colecție de articole evocatoare trimite constant la recuperarea unei figuri pentru care autorul cărții are două repere ferme: pe de o parte, întâlnirea din tinerețe cu Noica, la Păltiniș, când discuțiile despre o versiune matematizată a logicii lui Hermes și interpretarea unei celebre piese de chitară clasică i-au deschis tânărului Ursu orizontul filosofiei, iar pe de altă parte, o frapantă apropiere între bătrânul Noica, cel ce transmite o tradiție și sensul unei istorii provocând cu abilitate nedumeriri și prilejuri ale transmisiei în cel care îl ascultă și celălalt bătrân, bunic al autorului, țăran ardelean cu figura căruia se încheie cartea, așezat sub istoria Marelui Război, iar apoi a întemeierii sovietelor, sub care și el își păstrează ființa vie și umorul ascuțit ca arme ale transmisiei unui sens. Cei doi „bătrâni” par a da substanța cărții lui Ioan Ursu, pentru că ei trimit, de fapt, la înțelegerea istoriei recente pe care proiectează autorul propria interpretare a moștenirii și prezenței lui Noica în cultura română, deopotrivă literară și filosofică. Rezultatul unui asemenea demers este unul de arbitraj senin, mereu implicat afectiv, dar niciodată sentențios. Cu greu am putea nega prezența unui spirit abelardian (cel din Sic et non, care compară și pune tăcut față în față teze contradictorii ale tradiției, retrăgându-se discret când e vorba de interpretarea finală): Ioan Ursu pune față în față exegeți ai lui Noica, uneori doar decupând fraze din exegeza lor, amestecând subtil cu altele care exprimă doar aluziv judecata arbitrului. Așa apar în scena cărții exegeții contemporani ai lui Noica și cei care îi transmit diversificândui tradiția: Gabriel Liiceanu, Sorin Lavric, Sanda Stolojan, Nicolae Manolescu, dar și Alexandru Laszlo sau Lucian Boia. Temele sunt mai mereu aceleași: antrenamentul cultural, trezirea filosofică, atenția asupra potențialului filosofic al limbii române, sau relevanța celebrei aderări noiciene la mișcarea legionară de după asasinarea lui Codreanu (unde Ioan Ursu separă subtil sensul de semnificație, înțelegând gestul lui Noica mai degrabă din perspectiva unei dorințe a filosofului de a trimite România în istoria unei autorealizări efective decât drept o participare voită la crimă și rău). Mi-am propus uneori, citind sau scriind evocări ale filosofului Noica, un joc al minții care nu caută altceva decât înțelegerea unei posterități. Aceasta pentru că admirabila exegeză a operei și moștenirii filosofului îl raportează mereu la comunismul românesc, la filosofia românească, la recuperarea și critica modernității sau, în cel mai bun caz, la una din cele mai frumoase ediții și lecturi din Platon, oricum foarte puține, de care cultura românească dispune. Jocul minții mele constă în a transforma genul în specie: adică să încetez să îl raportez pe filosof la toate acestea ca la genul din care el face parte, și să vorbesc despre ele ca despre specia unui gen mai larg, în care să judec însăși modernitatea gândirii noastre luând ca expresie a ei pe Constantin Noica. Altfel spus, dacă nașterea și evoluția filosofiei românești ține de o oglindire creatoare și, desigur, infinit originală, a temelor modernității, atunci ce ar trebui să afirmăm (chiar și despre Istoria lui ‘cum e cu putință ceva nou’ ), oare, despre sursele kantiene însele ale problemei și locul lui Noica în ea? Sau despre devenirea întru ființă, dacă am înceta să o legăm de temele filosofiei moderne sau ale celei heideggeriene, și am raporta-o strict la textele care vorbesc în termeni asemănători, din vechea tradiție neoplatoniciană? Nu știu să răspund întrebării, dar lărgirea unui asemenea orizont ar putea fi, poate, atractivă pentru toți cei care, asemenea lui Ioan Ursu, invocă aceste trei decenii de moștenire nicasiană.