Seneca - Despre placere

[altmariusideea]

Seneca Lucius Annaeus

 · 

Pentru voi, plăcerea înseamnă să vă lăsaţi trupul mărunt în seama unei inactivităţi trîndave, să căutaţi un repaos care seamănă întru totul cu somnul, să staţi ascunşi în umbra deasă, să vă încîntaţi torpoarea spiritului veştejit cu cugetări gingaşe, pe care le numiţi împăcare, iar în ascunzişurile grădinilor voastre să vă îndopaţi neputincioasele trupuri livide cu mîncăruri şi băuturi; pentru noi, plăcerea înseamnă să dăruim binefaceri – fie trudite, cînd fac să fie mai uşoară truda altora, fie primejdioase, cînd îi pun pe alţii la adăpost de primejdii, fie apăsînd asupra veniturilor noastre, cînd desfac nevoile şi strîmtorările altora.

Ce importanţă are dacă voi primi răsplata binefacerilor mele? Chiar dacă le voi fi primit, ele trebuie date din nou. O binefacere are în vedere interesul celui pe care îl serveşte, nu pe al nostru; altminteri, ne-o dăruim nouă înşine. În felul acesta, multe servicii care le sînt de mare folos altora, îşi pierd dreptul la recunoştinţă prin faptul că au un preţ. Negustorul le este de folos cetăţilor, medicul – bolnavilor, vînzătorul de sclavi – celor care îi vînd; numai că toţi aceştia, care împlinesc interesul altuia satisfăcîndu-l pe al său, nu îi îndatorează pe cei cărora le sînt de folos. Nu este o binefacere ceea ce este menit cîştigului. „Atîta voi da şi atîta voi primi” este o negustoreală.

Nu o voi numi castă pe femeia care-l respinge pe cel ce-o iubeşte doar ca să-l stîrnească mai tare, femeia care se se teme fie de lege, fie de soţ. Aşa cum spune Ovidiu: 
„Cea care n-a dat doar pentru că nu a putut – aceea a dat.”
O femeie care îşi datorează castitatea nu sieşi, ci fricii, pe bună dreptate este pusă în rîndul păcătoşilor. Tot aşa, cel care a dăruit o binefacere pentru a fi răsplătit, nu a dăruit. Aşadar, noi dăruim o binefacere şi animalelor pe care le hrănim ca să ne fie de folos şi de hrană; dăruim o binefacere şi pomilor pe care-i cultivăm, ca să nu sufere din cauza uscăciunii şi asprimii unui pămînt neîntors şi neîngrijit.

Nimeni nu se apucă însă din spirit de dreptate şi din bunătate să cultive ogorul şi nici nu se îndreaptă spre altceva ce-şi are rodul în afara sa; gîndul care ne împinge să dăruim o binefacere nu este nici lacom, nici josnic, ci este omenesc şi generos, este o dorinţă de a dărui – chiar şi atunci cînd ai dăruit mai înainte – şi să sporeşti darurile vechi cu altele noi şi proaspete, avînd un singur ţel, să-i fie cît mai bine celui pe care îl ajută; altminteri este un act umil, lipsit de fală, lipsit de glorie, să faci cuiva un serviciu pentru că este în interesul tău. Ce este măreţ în iubirea de sine, în cruţarea de sine, în cîştigul pentru sine? Dorinţa adevărată de a dărui o binefacere ne împinge departe de aceste motive şi, apucîndu-ne cu mîna, ne trage înspre pierdere şi uitarea intereselor proprii, găsindu-şi bucuria cea mai mare în actul însuşi al facerii de bine. Ramîi cu bine.

Seneca