Seneca - Despre soare si luna

[altmariusideea]

Seneca Lucius Annaeus

Oare există vreo îndoială că soarele şi luna, în parcursul lor periodic, exercită o influenţă asupra acestui sălaş al neamului omenesc – căldura unuia ţine corpurile în viaţă, afînează pămîntul, face să scadă umezeala excesivă şi frînge tristeţea iernii care le înlănţuieşte pe toate, iar, în schimb, căldura blîndă a celeilalte, precisă şi pătrunzătoare, stăpîneşte coacerea roadelor? Că există o legătură între cursul ei şi rodnicia oamenilor? Că acela face, prin mişcarea sa circulară, ca anul să poată fi perceput de noi, iar aceasta, mişcîndu-se în spaţii mai restrînse, indică durata unei luni? Şi totuşi, chiar de ar fi îndepărtate aceste foloase, oare soarele nu ar reprezenta în sine un spectacol ales pentru ochii noştri, demn să fie adorat doar pentru că străbate cerul? Oare nu ar fi luna o privelişte demnă de ochii noştri doar pentru că traversează cerul, ca un astru indiferent? Iar cerul însuşi – cine nu se simte fermecat de el ori de cîte ori scapără de foc noaptea şi străluceşte de stelele lui fără număr? Cine oare, cînd se minunează privindu-l, stă să se gîndească la folosul pe care-l trage de acolo?

Priveşte la aceste astre ce alunecă într-o ceată atît de impunătoare, cum, sub o înfăţişare inertă şi părînd că rămîn nemişcate, îşi ascund iuţeala. Cît de multe se petrec în noapte, cînd tu bagi de seamă doar că se separă zilele, ca să poată fi numărate! Ce mulţime de întîmplări se desfăşoară sub această tăcere! Ce şir de fapte trasează această potecă fără greş! Acestea, pe care tu ţi le închipui risipite pe cer doar ca podoabe, îşi au, fiecare în parte, rostul lor.

Spune-mi, nu ai fi fermecat de priveliştea unei asemenea alcătuiri măreţe chiar dacă nu te-ar acoperi, dacă nu te-ar păzi, nu te-ar ocroti şi nu ar face să te naşti şi să o pătrunzi cu spiritul? Aşa cum astrele îşi au rostul lor dintîi şi sînt necesare şi vitale pentru noi, în vreme ce grandoarea lor ne ocupă cu totul spiritele, tot aşa virtutea în general – în chip deosebit cea a recunoştinţei – revarsă multe asupra noastră, numai că nu voieşte să fie îndrăgită din acest motiv; are în sine ceva mai mult, iar cel care o numără doar între lucrurile folositoare nu a înţeles-o îndeajuns.

Este un om recunoscător pentru că îi este de folos? Aşadar este recunoscător atîta cît îi este de folos? Virtutea însă nu-şi deschide porţile pentru o iubire ponosită; la ea se vine cu hainele în bună rînduială. Nerecunoscătorul judecă aşa: „Voiam să-mi aduc mulţumirile, dar mă tem de cheltuială, mă tem de primejdie, mă feresc de o ofensă; mai degrabă voi face ce-mi e de folos.” Nu este cu putinţă ca acelaşi raţionament să-l facă pe unul recunoscător, pe altul nerecunoscător; după cum faptele lor sînt diferite, aşa sînt diferite şi intenţiile lor. Unul este nerecunoscător, cu toate că nu trebuia să fie, pentru că îi este de folos; celălalt este recunoscător, cu toate că nu îi este de folos, pentru că trebuie să fie. Ramîi cu bine.

Seneca