Seneca - Despre medicina

[altmariusideea]

3/14 Medicina însemna cîndva să cunoşti cîteva ierburi pentru a face sîngele să se închege şi pentru a lecui rănile; mai apoi, încetul cu încetul, a ajuns la puzderia de ramuri din zilele noastre. Nici nu e de mirare că atunci avea mai puţine de făcut, de vreme ce organismul omului era încă sănătos şi robust, iar viaţa era simplă şi nestricată de adăugiri şi de plăceri: mai apoi au început să caute hrană nu pentru a sătura foamea, ci pentru a o stîrni, şi au fost născocite mii de condimente pentru a aţîţa lăcomia: ce era hrană pentru un stomac gol, este povară pentru un stomac plin. De aici paloarea şi tremurul nervos al celor dedaţi la băutură şi slăbiciunea ce urmează indigestiilor, mai jalnică decît cea provocată de foame; de aici mersul nesigur şi lunecos şi bîţîiala neîncetată, de parcă ar fi beţie adevărată; sudoarea în broboane pe toată pielea, burta umflată de obiceiul prost de a înghiţi peste măsură; de aici, vărsăturile de fiere neagră şi chipul ce şi-a pierdut culoarea, descompunerea măruntaielor ce putrezesc, degetele răşchirate de înţepenirea articulaţiilor, lîncezeala nervilor ce şi-au pierdut simţirea, tremurul neîncetat.

Ce să mai spun de capul ce se învîrte în ameţeli? Despre chinurile ce străpung ochii şi urechile, despre durerile care au înfierbîntat creierul, despre măruntaiele atinse de ulcere? Şi, pe lîngă astea toate, despre nesfîrşitele soiuri de febră, unele care devastează într-un singur atac, altele insinuîndu-se într-o boală lentă, altele manifestîndu- se cu frisoane şi cu un tremur puternic? De ce să mai înşir însă bolile fără de număr, care sînt preţul plătit pentru destrăbălare? Nu îi atingeau toate aceste nenorociri pe oamenii care încă nu se vlăguiseră în plăceri, care porunceau şi slujeau ei înşişi. Îşi întăreau trupul muncind şi trudindu-se cu adevărat, obosind în alergare şi vînătoare ori la aratul cîmpului: şi îi aşteptau bucate ce le puteau fi pe plac doar unor flămînzi. De aceea nu aveau nevoie de atîta bagaj de doctorii, de fierăraie şi cutiuţe. Bolile erau simple şi născute din cauze simple: belşugul de mîncăruri a adus cu sine belşug de boli.

Vezi în ce fel destrăbălarea, trecînd devastator peste uscat şi peste mare, amestecă mulţime de lucruri ce trec printr-un singur gîtlej. De aceea alimente atît de felurite se află în luptă unele cu altele şi, odată înghiţite, nu ajung să fie bine mistuite, pentru că au urmări opuse. Nu e nimic de mirare în faptul că mîncăruri neasemănătoare provoacă boli schimbătoare şi de tot soiul şi că alimente de o natură opusă, aruncate în acelaşi pîntece, sînt date afară. Aşa se face că bolile noastre sînt noi, tot aşa cum nou este felul nostru de viaţă.
Cel mai de seamă medic, întemeietorul medicinei, a spus că femeile nu îşi pierd părul şi nu suferă de gută: numai că vezi femei fără păr şi bolnave de gută. Natura nu li s-a schimbat: a fost înfrîntă; au ajuns deopotrivă cu bărbaţii în destrăbălare şi au ajuns deopotrivă cu ei şi în boli.

Îşi trec noţile veghind ca şi ei, beau ca şi ei, se întrec cu ei în luptă atletică şi în vin neamestecat; dau şi ele afară mîncărurile înghiţite de un stomac ce nu are trebuinţă şi varsă tot atîta vin cît au înghiţi; deopotrivă cu ei rod bucăţi de gheaţă ca să-şi liniştească pîntecele cuprins de flăcări. Nici în pofte nu sînt defel mai prejos de bărbaţi: menite de firea lor să suporte, au născocit (bată-le zeii şi zeiţele!) un soi de neruşinare atît de potrivnic naturii încît se suie pe bărbaţi. Nu este, aşadar, de mirare dacă cel mai mare medic, cunoscător al firii pînă în străfunduri, s-a înşelat şi atît de multe femei sînt pleşuve şi suferă de gută. De dragul viciilor şi-au pierdut cîştigurile sexului lor; s-au dezbrăcat de firea femeiască şi în felul acesta au fost condamnate la bolile menite bărbaţilor.

Medicii de demult nu ştiau să le recomande bolnavilor să mănînce. Nu aveau nevoie să caute multe soiuri de ajutoare: primejdiile erau puţine la număr. Acum însă – cît de departe au ajuns bolile! Acesta este preţul pe care îl plătim pentru poftele noastre împinse dincolo de măsura îngăduită. Nu te mira că sînt atît de mulţi oameni bolnavi: numără bucătarii. Nu mai studiază nimeni, iar cei ce predau disciplinele liberale stau în sălile pustii, fără un suflet prin preajmă; şcolile de retori şi de filozofi au rămas în părăsire: dar ce îngrămădeală în bucătării! Cîţi tineri se înghesuie în jurul cuptoarelor unor moştenitori!

Amestecul acela care vine din provincii, zeamă scumpă de peşti stricaţi, oare nu crezi că arde măruntaiele cu putreziciunea ei iute? Iar carnea aceea purulentă care trece din foc direct în gură, crezi tu că se stinge în măruntaie fără să facă rău? Oamenii ăştia rîgîie scîrbos şi puturos; ce silă de sine arată aruncînd în afară iasmele ospăţului din ziua de mai înainte! Să ştii: în burţile lor mîncarea nu este mistuită, ci lăsată să putrezească. Ramîi cu bine.

Seneca

[Alexandru AMOQ]

Foarte interesant.