Roman foileton: "MOARTEA UNUI ZIARIST" (II)

[Miron Manega]

Habar n-am cum să încep. Şi cum să abordez subiectul. Aş putea să fac o telenovelă. Mi-e foarte la îndemînă, iar cazul are toate datele. Pe de altă parte, complicaţiile şi implicaţiile dezvăluirilor de după moartea lui Dumitru Tinu sînt mult prea grave ca să le limitez la o simplă poveste a unei vieţi duplicitare...Sau “triplicitare”, după unele informaţii. Doamna G., buna mea prietenă, mi-a spus pe un ton de prietenească ameninţare: "Să nu te prind că faci vreo , că nu mai vorbesc cu tine. Fă o carte pentru oameni deştepţi, ce Dumnezeu...! Poţi". Asta-mi mai lipsea, o responsabilitate în plus. Adică, să n-o dezamăgesc pe doamna G., care voia de la mine un fel de "Cu sînge rece" al lui Truman Capote. Să fiu, cu alte cuvinte, la înălţimea subiectului, dar să fie şi o carte de succes. Da, dar eu lucrez contra cronometru. Cartea trebuie să fie scrisă într-o lună, aşa a cerut editorul...
O să fac cum mă taie capul şi cum mă duce inspiraţia. În acest moment gîndesc să fac o compilaţie după tot ce s-a scris în presă din clipa morţii lui Dumitru Tinu pînă în această clipă şi în clipele care vor urma. Căci e de presupus că, în timp ce lucrez, vor apărea elemente noi. Trag nădejde că finalul cărţii va pica pe un moment mort, ca să aibă timp să fie tipărită şi să nu devină inactuală prin cine ştie ce "bombă" apărută înainte de momentul lansării...
Doamna G. făcuse aluzie la articolul meu "O tragedie cu patru personaje", apărut pe 15 ianuarie în "Naţional". Nu-i plăcuse. Ca atare, voi începe cu un fragment chiar din acest text.


O TRAGEDIE CU PATRU PERSONAJE
Moartea tragică a ziaristului, devenit, prin dispariţie, personaj de roman, i-a transformat biografia în spectacol public. A fost voia destinului. Un destin care continuă postum şi va continua încă multă vreme, pînă la o nouă dispută între moştenitori, eventual pentru drepturile de autor la un viitor scenariu de film. Moartea gazetarului, survenită brusc, printr-un stupid accident de maşină, a punctat finalul unei tragedii cu patru personaje: Dumitru Tinu, Tamara Tinu - soţia lui, Ana-Maria Tinu - fiica legitimă, şi Emilia Iucinu. Nu îl includem în ecuaţie pe Andrei, pentru că este prea tînăr pentru a realiza dimensiunile conflictului în care este, deocamdată, doar corpul delict. Vom încerca să prezentăm, într-o percepţie sumară, personajele principale ale acestui reality-show tragic, cu un bărbat şi trei femei, condamnaţi la convieţuire şi promiscuitate, "pînă cînd moartea îi va despărţi". Pînă cînd moartea i-a despărţit, de fapt. Moartea lui Dumitru Tinu.
Tamara Tinu. Văduva oficială a ziaristului este, aparent, marea victimă a jocului dublu al acestuia. După ce, timp de 20 de ani, a îndurat cu stoicism umilinţa de a-şi împărţi soţul cu altă femeie, în speranţa (presupunem) că într-o zi acesta se va aduna de pe drumuri şi se va întoarce definitiv acasă, după ce speranţa i-a fost iremediabil spulberată de apariţia unui copil nelegitim al soţului ei legitim, iată că moartea neaşteptată a acestuia îi distruge şi ultima miză, ultima justificare a umilinţelor ei: averea defunctului care e pe cale de a fi împărţită cu Andrei Iucinu. Nu se ştie aproape nimic despre Tamara Tinu. Doar că e rusoaică şi că, în tinereţe, iubea petrecerile mondene, spre deosebire de soţul ei, care era un singuratic. Tamara Tinu nu vorbeşte cu nimeni, decît prin intermediul avocaţilor. Nu se ştie, deci, în ce masură a fost doar o victimă a soţului ei. Nu se ştie dacă nu cumva a fost chiar cauza acelei duplicităţi. Iar Dumitru Tinu nu era omul care să se plîngă cuiva despre nefericirea şi eşecurile lui din viaţa de cuplu. Aşa că, pînă una-alta, lucrurile rămîn învăluite în mister. Cert este că, într-o zi, el a părăsit-o pe Tamara. Nu definitiv şi, mai ales, nu oficial. Şi-a găsit, pur şi simplu, refugiul în braţele altei femei. Refugiu pe care, probabil, soţia, din motive numai de ea ştiute, l-a tolerat o vreme. Numai că aventura soţului s-a transformat, dintr-o defulare tipic masculină (bărbaţii îşi "îngroapă" întotdeauna eşecurile în trupul unei femei), într-o relaţie serioasă şi de lungă durată. Este de presupus că, în acel moment, Tamara a declanşat războiul. Era însă prea tîrziu. Al doilea cămin al lui Dumitru Tinu devenise o certitudine ireversibilă... Au urmat probabil scene de gelozie, crize de nervi, ameninţări, şantaje. Acestea n-au făcut însă decît să adîncească prăpastia dintre ea şi soţul ei. Între timp, s-a născut Andrei. Nu se ştie cînd a luat cunoştinţă Tamara de această nouă lovitură pentru ea. Nu se ştie nici cînd, cum şi de ce au ajuns la un consens al tăcerii şi promiscuităţii. Cine a şantajat, pe cine. În orice caz, ne este greu să credem că situaţia a fost acceptată ca un menage a trois surîzător şi festiv, ca în filmele de serie X. Au fost nopţi de singurătate şi insomnie bezmetică, în care Tamara a plîns, a strîns din dinţi şi a acumulat în suflet mormane de ură. Poate de multe ori şi-a blestemat cu disperare soţul. Într-o zi, pe 1 ianuarie 2003, blestemele ei s-au împlinit.
Ana-Maria Tinu. Fiica legitimă a lui Dumitru Tinu este, în acest context, personajul cel mai misterios. Nu se ştie care au fost relaţiile cu tatăl ei. Poate că era singura care-i înţelegea drama (se ştie că fetele sînt mai ataşate de tatăl lor), poate că era singura care percepea, în toată grozăvia ei, presiunea acelei insuportabile dublicităţi din care Dumitru Tinu nu reuşea să mai scape. Poate că i-a fost chiar confesor. Din scrisoarea deschisă, publicată recent de Andrei Iucinu (prin mijlocirea lui Sergiu Andon), reiese că Dumitru Tinu i-ar fi spus fiului său că, dacă i se va întîmpla ceva (acum ştim ce însemna acel "ceva"), să ia legatura cu Ana-Maria, sora lui vitregă, pentru că ea ştie despre ce este vorba... Înţelegem de aici că între tată şi fiică a existat o punte de comunicare şi că Ana-Maria consimţise la unele îndatoriri faţă de fratele ei... E posibil însă ca Ana-Maria Tinu să fie, în această dispută meschină asupra averii tatălui ei, de partea mamei, alături de care şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului. Dar, pînă una-alta, ea este deţinătoarea "potului" cîştigător, în calitate de unic moştenitor al defunctului Dumitru Tinu. Va avea Ana-Maria puterea de a rezista tentaţiei unei averi imense? Va putea ea să-şi depăşească propria condiţie, împărţind moştenirea cu fratele nelegitim? Rămîne de văzut cît de mult l-a iubit pe Dumitru Tinu şi în ce măsură îi va respecta dorinţa. Averea pe care Ana-Maria o deţine de drept, în acest moment, este ameţitoare. Ea ar putea lua minţile chiar şi unui înţelept.
Emilia Iucinu. Nu putem să-i spunem amantă. Relaţia ei cu Dumitru Tinu are aproape toate coordonatele unei căsnicii veritabile, mai puţin oficializarea ei şi recunoaşterea paternităţii copilului lor. Probabil, la început, a fost aventura salvatoare a lui Dumitru Tinu, analgezicul unei dureri înăbuşite. A urmat, posibil, o pasiune devastatoare din care a rezultat un copil frumos, un băiat. Singurul băiat al lui Dumitru Tinu şi singurul copil pe care, dacă e să dăm crezare avocatului, Emilia putea să-l aducă pe lume. Ea avea 33 de ani, după datele furnizate de Sergiu Andon, şi era o femeie coaptă, conştientă de vîrsta ei şi de responsabilitatea propriilor decizii. După 30 de ani, opţiunile sînt cruciale... Cu toată nehotărîrea iubitului, cu toată oscilarea lui între două femei, între două familii, de fapt, a acceptat compromisul acelei dublicităţi. Dumitru Tinu i-a oferit, de altfel, suficiente motive de siguranţă şi confort, suficiente dovezi de bună-credinţă. Numai că pasiunea aceea devastatoare s-a erodat în timp, a apărut grija pentru viitorul copilului ei. Sentimentele materne au luat locul celor de amantă protectoare... Nerecunoaşterea oficială a fiului ei de către tată se prelungea nejustificat. A început să i se pară umilitor statutul de copil nelegitim al lui Andrei (declarat, formal, ca fiu al unchiului său). Au apărut, probabil, primele reproşuri. Primele scandaluri. Primele şantaje... Emilia era, practic, în ochii lumii, o spărgătoare de casă. O femeie imorală, perversă şi interesată. Şi-a trăit singură drama, a acceptat oprobriul tacit al celor din jur, pentru că-l iubea pe Dumitru Tinu, dar mai ales pentru că avea responsabilitatea unui copil. Este iarăşi de presupus că, uneori, îşi revendica dreptul la un statut decent. Dreptul de a-şi petrece sărbătorile cu bărbatul căruia i se dedicase necondiţionat, la început... Revelionul 2003 l-au petrecut împreună. Ultimul lor revelion. Ultimul revelion din viaţa lui Dumitru Tinu.
Dumitru Tinu. Este personajul tragic al acestei zguduitoare poveşti reale, singurul sacrificat, de altfel, şi marele vinovat. Vinovat însă, nu într-o convenţională perspectivă morală sau juridică, ci vinovat în sensul că, încercînd să mulţumească pe toată lumea, inclusiv pe el, şi-a făcut viaţa ţăndări, oferind-o pe tavă, bucată cu bucată, tuturor femeilor care i-o revedicau. Adică, soţiei Tamara, iubitei Emilia şi fiicei Ana-Maria. A mai fost vinovat în sensul că a prelungit dublicitatea pînă la o limită nefirească, în speranţa că, într-o bună zi, lucrurile se vor aşeza de la sine într-o matcă normală. De aşezat s-au aşezat, dar într-o matcă strîmbă, grotescă şi pedepsitoare pentru toţi cei care au jucat incorect în această ruletă rusească. Moartea lui Dumitru Tinu a fost pînă la urmă o eliberare, o ieşire din joc, cu ajutorul destinului. Toţi cei care l-au chinuit, l-au sfîşiat, în timpul vieţii, se vor bate acum între ei, pînă la consumarea ultimei picături de ură, pînă la ultimul ban, pînă la ultimul şurub de la maşină. Este, la o adică, un fel de răzbunare postumă, a celui care a fost Dumitru Tinu. Viaţa lui, în ultimii ani, se derula ca o perpetuă evadare dintr-un infern în altul, o nesfîrşită şi insuportabilă hăituire. Probabil, cel mai mult şi-a dorit să fie singur, să nu-i mai ceară nimeni, nimic. Să scape, să scape... Nu este exclus să fi încercat şi altfel de evadări, la alte femei... Începutul unor alte infernuri.
Sfîrşitul tragic al lui Dumitru Tinu este un subiect de meditaţie pentru toţi cei care se joacă de-a viaţa minimalizîndu-i adevărurile, unele aparent inofensive, altele aparent amuzante. "Soţiile vor să fie iubite, iubitele vor să fie soţii" nu este o simplă constatare. E o ameninţare pe care Dumitru Tinu nu a luat-o în serios. Sau, poate, a luat-o. Cine ştie?
......................................

Cam patetică şi siropoasă această abordare imaginară ("greţoasă",cum au catalogat-o cei de la Caţavencu), dar plauzibilă şi pe alocuri chiar premonitorie. Mă gîndesc la cîteva mesaje - cheie:
1. "Un destin care continuă postum şi va continua multă vreme, pînă la o nouă dispută între moştenitori, eventual pentru drepturile de autor la un viitor scenariu de film."
2. "Va avea Ana-Maria Tinu puterea de a rezista tentaţiei unei averi imense? Va putea să-şi depăşească propria condiţie, împărţind averea cu fratele ei nelegitim? Rămîne de văzut cît de mult şi-a iubit tatăl şi în ce măsură îi va respecta dorinţa."
3. "Toţi cei care l-au chinuit, l-au sfîşiat, în timpul vieţii, se vor bate acum între ei pînă la ultimul ban, pînă la ultimul şurub de la maşină. Este, la o adică, un fel de răzbunare postumă a celui care a fost Dumitru Tinu."
Atît, deocamdată, despre aspectul de telenovelă. Zic "deocamdată" pentru că e ora 14.10 (miercuri, 5 martie 2003) iar peste o oră aştept un telefon care poate schimba traiectoria întregii poveşti. Pînă atunci, să rememorez faptele, aşa cum le-a consemnat presa. (VA URMA)

Citeşte şi pe www.certitudinea.ro/