Reviste culturale românești: Luceafărul de dimineață nr. 4 / 2023

[altmariuspress]

Tema generală: Vasile Voiculescu

Data apariției: 28 aprilie 2023

  Revista Luceafarul, revista a Uniunii Scriitorilor din România (redenumita, de câtiva ani, Luceafarul de dimineata) aniverseaza, în luna iulie, 65 de ani de existenta. Istoriile si dictionarele literare ne ofera, pentru cine vrea
sa le consulte, suficiente date despre traiectoria, în timp, a publicatiei nascute în 1958, traiectorie îndeajuns de sinuoasa înainte de ’89, cu perioade mai bune si mai rele, influentate
cel mai adesea de directionari si presiuni extraliterare. În orice caz, aceasta revista, plecata la drum în idea unei publicatii literare care sa se adreseze, cu precadere, tinerilor condeieri (ca sa folosim limbajul vremurilor
de-atunci), dar diversificându-si programul pe masura ce-au trecut anii, a gazduit, în paginile ei, cam tot ceea ce a oferit literatura româna con­temporana, ca nume de scriitori de mentionat, în ultimele sase decenii. Nu-mi propun, fireste, sa scriu acum o istorie a revistei, ci, atât cât pot, sa recurg la câteva amintiri legate de ea si de oamenii care au facut-o.
       
        Tin minte, de pilda, Luceafarul din vremea lui Mihu Dragomir, poet peisagist pasabil, daca ma ajuta bine memoria în aceasta privinta, când, student fiind, cumparam publicatia de la chioscul de ziare din fata blocului. Doua titluri de rubrici pentru debutanti (Dintre sute de catarge si Steaua fara nume) se pare ca au facut scoala în materie de artisti sau de creatori aflati la începuturi. Printre alte lucruri, Eugen Barbu si Stefan Banulescu au prins revista, ca redactori sefi ai ei, în perioada de destindere a vietii sociale si culturale de la mijlocul anilor ’60, când, în afara de a critica partidul, se putea scrie mult mai în voie decât înainte. A fost, dupa amintirile mele, perioada cea mai vie a Luceafarului din acei ani, cu generatia saizecista prinzând aripile afirmarii depline, dar si cu numerosi scriitori care, dupa ani de detentie sau de obscuritate literara, reprimisera dreptul de a publica. Epoca ramâne, pentru mine, sub multe aspecte, chiar si ca nivel de trai zilnic - o, unde mai pui si anii tineretii! - de neuitat.

        Tezele din iulie ’71 (pretinzând „ridicarea nivelului combativitatii revolutionare, a spiritului militant, partinic“) si ceea ce a urmat dupa ele au cazut ca o lovitura de trasnet, înabusind sperantele de mai bine în ce privea libertatea
de exprimare literara si culturala. Fiind amintirile mele, nu pot sa spun decât ca, aidoma altora, am trecut la o faza de supravietuire, câte un articol, câte o rubrica, câte o carte, aceasta din când în când.

        Am ajuns redactor al Luceafarului în 1974, în perioada când revista a fost condusa de Virgil Teodorescu, fostul poet suprarealist, la acea epoca însa înalt oficial de stat si apoi presedinte al Uniunii Scriitorilor. În plus, avea o voce în totala neconcordanta cu trupul care o emitea. Îl retin totusi în memorie ca pe un om amabil, cu buna crestere, dar cu prea multe activitati si responsabilitati care nu-i lasau timp sa se ocupe în mod serios de publicatie. Între noi fie vorba, nici nu cred ca-l interesa din cale-afara. Din acea vreme, tin sa mentionez cu oroare inaugurarea unei rubrici scandaloase care înfiera într-un mod securistic Europa libera si
pe scriitorii români din emigratie. Sub zodia ei se puteau întrevedea furibundele campanii protocroniste de mai târziu.

        Nepropunându-mi sa scriu niste rânduri de jelanie, ci doar o însemnare aniversara, e cazul sa amintesc numele unor scriitori din redactie, scriitori cu care am fost nu numai coleg, dar si în bune relatii de amicitie. Ei au facut ca atmosfera din redactie sa fie cât de cât respirabila, uneori chiar placuta tinând cont de înghetul ce ne astepta afara. Asadar, Dan Laurentiu, Grigore Hagiu, Cezar Baltag, Nicolae Velea, Nicolae Ciobanu, Marius Robescu, Cezar Ivanescu, apoi, Dorin Tudoran, Sânziana Pop, Gabriela Melinescu, Ilie Constantin. Din aceste aduceri aminte, nu pot lipsi nici Laurentiu Ulici si nici Marius Tupan, oamenii care au mentinut si au facut posibila existenta publicatiei si dupa 1989.

        Recent, la Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor din România, Luceafarul de dimineata (rebotezarea revistei e o alta poveste, pentru altadata), în noua sa formula grafica, a primit Premiul A.R.I.E.L, editia a VIII-a, pentru Revista Anului (2017), împreuna cu revista Ex Ponto din Constanta. Prilej de satisfactie, desigur, pentru toata redactia, dar, trebuie adaugat, toate revistele de cultura editate de Uniunea Scriitorilor (si finantate cu sprijinul Ministerului Culturii si Identitatii Nationale) merita apreciere si un gând bun. Mai izbutite ori mai putin izbutite, ele se dovedesc totusi adevarate redute de mentinere a limbii române la standardele literare si de corectitudine lingvistica trasate înca de Maiorescu.

        Si toate acestea într-o perioada în care limba româna, cultura, educatia se afla într-o grea suferinta.
   
                                                 Dan Cristea